proiectul 667

1. Another Step (Review)

2011-12-25T00:42:00.000+02:00

Mă simt vinovat pentru că nu am mai scris cum obișnuiam odată. Nici calitativ, nici cantitativ. Scriam pentru că aveam ceva de exprimat; ce s-a întâmplat în ultima perioadă!? Iar prin minte îmi trec tot felul de gânduri pe care trebuie să le pun aici. E decembrie și momentul în care iarăși trag linie. Anul trecut am uitat să îmi scriu obiective, iar acum nu îmi aduc aminte să fi avut așa ceva în primul rând. Ăsta să fie motivul anului diferit și twisted (în niciun caz într-un sens rău, ci neutru) pe care l-am avut? Plus că mă simt atât de obosit și simt nevoia să schimb ceva; linia pe care o trag va fi extinsă, fără să aibă legătură cu ultimele 12 luni. De aceea, voi împărți postările, să nu amestec aiurea ideile și spiritualul cu materialul. Mintea mea cea organizată…

A venit iarăși un moment în care realizez că mă pierd în o grămadă de acțiuni inutile și eu treptat uit de unde am plecat și încotro. Amân. Asta fac, amân. Și mă face să mă simt vinovat; spre exemplu, ce vreau eu să scriu aici am în minte de la sfârșitul lui noiembrie. Nu am făcut nimic, puteam să îmi înregistrez din idei sau măcar să le scriu undeva. Am pierdut gânduri, formulări și cuvinte de atunci și asta mă seacă.

Conștientizez tot mai mult „bagajele” de care am nevoie în următoarea călătorie. Simt că sunt undeva aproape de răspuns și de călătorie, dar nu suficient. Tot ce mai e de făcut e să iau eu totul pe umerii mei și să îmi asum idealul. Dar cred că asta e și cea mai grea parte. Adică, uite, mi-am dat seama că nu pot să fiu atât de maleabil și nici nu am voie să fiu iresponsabil cu mine. Dar practica e puțin mai dificilă. Cert e că nu voi renunța niciodată la esența mea; principiile în care am crezut, stâlpii vor rămâne aceeași. Mintea mea e încontinuu bombardată de impulsuri ale schimbării. Am tot scris, de când fac asta, despre drumuri și călătorii și tot felul, știind doar în mare despre ce e vorba. Tot metaforic bănuiesc că una dintre aceste excursii s-a terminat - cea în care trebuia să adun tot felul de informații, hărți, busole, lucruri pentru ceea ce urmează și contează de fapt. Eh, am ajuns la popas. Sau bifurcație? Trebuie să mă decid. Însă, înainte de toate, trebuie să îmi adun toate cunoștințele, acele busole, într-o cămăruță a orașului-labirint din mintea mea și să le amestec, să le ordonez, să le amestec și iarăși să le ordonez, până ce ajung să iau o decizie. Mai trag de timp puțin, căci mai prind o carte cât alerg ultima sută de metri. Așa fac eu, îngraș porcul în ajun. Ironic este că a funcționat în cele aproape două decenii. Am avut noroc în ciuda sensului general al bunului mers al lucrurilor de pe această planetă. Momentan nu realizez meritul acestui noroc. Conform teoriilor mele, de pomană nu l-am primit. Dar am vrut eu să îl forțez în scopuri meschine și becaliene, fără să reușesc. E un noroc care are încredere în mine și știe măsura universului de pe aici. E eficient, aș zice.

Nu am noțiunea priorității în toate acțiunile mele. Adică trebuie să găsesc ușor ce este superficial într-o treabă și nici să nu-i acord cea mai mică atenție. Înseamnă de fiecare dată pierdere de timp și energie; iar eu îmi doresc să nu îmi permit asta, cât de arogant poate părea. Viața (asta) e scurtă și mă voi limita la a face strict lucruri care contează și mă fac să mă simt bine. Pierderea timpului - că e ușor și comod să stai... Dar sunt atât de multe lucruri pe care vreau să le învăț și mă pierd pe drum. Iar ca asta să funcționeze, trebuie să știu ce vreau să fac cu adevărat și să nu mai pierd timpul ăla nenorocit. Timpul... Și nu m-am referit niciodată la lucruri serioase din viitorul îndepărtat, pentru că nu găsesc nici rost în a munci pentru o anumită perioadă din viața mea pe care nici nu știu sigur dacă o voi prinde. Chiar nu îmi place, că la urma urmei prezentul contează mai mult. Mă lupt să fie bine acum. Și că veni vorba de timp... Nu înțeleg de ce există așa ceva. Sau de ce ne măsuram timpul. Asta e și mai urât. Ani, luni, zile, șamd. Imaginează-ți și tu cum ar fi o lume fără să măsurăm timpul! Dar, probabil, va trebui să accept asta, sau să îl privesc diferit. Nu știu. Încă un lucru la care trebuie să mă gândesc în următoarele zile. De asemenea, ce mă fac cu chestiile nașpa ce se tot repetă în viața mea? Și nu le pot schimba fizic. E nevoie de acceptarea lor, cumva? Sau percepția în sine? Eu cred că nu e nicio coincidență faptul că mă lovesc de aceleași obstacole; mă agăț și eu cum pot și de ce apuc.

Percepția... Trebuie să devin de mâine cel care îmi doresc să devin. Poate că nu-mi permit nici din punct de vedere financiar, nici spiritual, dar atitudinea... atitudinea o pot avea. Unora, probabil, le-ar părea toată povestea greșită. Nu și în percepția mea. Like attracts like. Am să las prostiile la o parte. Și, încet sau repede, așa cum trebuie, voi avea parte de tot ce îmi trebuie să ajung cât mai departe.

Sur l'ocean couleur de fer

2011-11-17T01:00:00.000+02:00

Am fost în vizită pe Marte...

Tot acest timp m-am plimbat prin tot felul de povești, fulgere, păduri cu fauni, stări, vise, țări pe care le numeam Neverland sau Alaska. Unele au fost mituri și fantezii puerile, altele pilde exagerate sau poate doar ce am trăit eu. Și în tot acest timp m-am supus unor războaie ce, în cele din urmă, m-au format și am devenit eu. Până și astăzi am dat un război lung; m-am oprit atunci când am realizat ce se întâmplă. Și ieri m-am luptat și mâine voi face la fel, căci mă voi speria și mă lovi de alți pereți inexistenți. Poate nu voi scăpa de războaie vreodată și uite, asta nu-mi place! Încă nu m-am decis care e scopul vieții, ce trebuie făcut și celelalte lucruri, dar tot cred că lumea este sau trebuie să fie a mea. Fără a ști ce presupune asta, gândesc că mintea mea ar trebui să mute munți pe-aici și să construiască. Dar luptele mă obosesc și vreau să trăiesc în starea asta linștită de acum. Cotrobăind prin sertarul cu amintiri, realizez că acest deja-vu care mă întâmpină în fiecare dimineață este un amalgam format din acele povești și fulgere pe care le-am enumerat. Îmi vine puțin greu să explic asta, e vorba despre istoria mea, feelingurile pe care le câștig periodic și pe care le pot asocia cu vremea sau muzica. Iar mai mult ca toate, am dat peste acel sentiment drăguț peste care s-au așternut straturi de ani cu praf. E atât de frumos! ...iar zilele astea m-am gândit la un nume. Clișeicul ego al meu ce se zbate să iasă din această repetiție enervantă trișează. În fine, m-am gândit la un nume și nu am găsit. Și radiez de fericire! Eu realizez... Înseamnă că m-am învins și i-am invins pe toți! Orice nume vine cu un sfârșit al său. Privește în jur! Eu mă uit prin acel sertar și îmi dau dreptate, căci eu îmi imaginam acele romane cu foarte multe volume incluzându-l pe ultimul. M-am uitat prin nevoia mea de a pune capăt după un timp unei saga, fără a putea face ceva în privința asta - în cel mai bun caz o întorceam pe toate părțile și asemenea unei cârpe, o storceam până devenea mai uscată ca soarele. Și asta sperie, nu? Pe mine mă sperie. Dar...

Astăzi sunt fericit; radiez! Pentru că, serios, nu are nume. Doar există și eu sunt fericit! Vom fi aici pentru totdeauna!

Abendlicht verjagt die Schatten

2011-11-08T01:00:00.001+02:00

Aș vrea să nu mă îndepărtez vreodată de mine. Cu toate că de multe ori sunt un prost; zic, fac, gândesc multele zburătoare ce-mi trec prin minte. Chiar îmi doresc să mă întorc pe pământul meu, pe o Terra frumoasă, acolo unde zace cel Cumpătat.

Eu mă blochez des în puncte istorice și aceleași intersecții idioate care mă fac irascibil. Urăsc repetiția și urăsc neputința. Și oamenii... Nu, pe ei nu îi urăsc. Oamenii ăștia care sunt atât de egoiști și răsfățați fără să-și dea seama! Urât egocentrici. Spre exemplu, au impresia că ajutând alți oameni sunt altruiști! Pff, și amuzanți! Ce mă fac eu cu ei? Nu pot să-i las așa de izbeliște, nu pe toți și nu tot timpul. Nu mă lasă inima! Dar eu nu sunt Dumnezeul lor... E arogant să mă bag peste alții, peste viața lor? Poate îndrăznesc să îi cutremur. Chiar și asa, nu vezi cât de derutați sunt!? Dar așa e, viața lor e viața lor, iar schimbând o cărămidă... Altă tencuială, vopsea, meșteșuguri. Riscant. Să fie sănătos să-i las așa? Viața lor e viața lor... Mă întreb: câți dintre ei își rezolvă crizele prin care trec? Și câți dintre ei sunt fericiți? Eu vreau oameni fericiți, dar ei sunt fraieri. Cei în care cred eu. Foarte fraieri. Trăiesc în dimensiunile lor complicate și ciudate și fără sens. Problema mea e că nu sunt bun la asta - să-i ajut. Statistic vorbind, NU sunt bun! Și tot statistic vorbind, nu poate ieși bine de acolo de unde... Nu vreau să fiu o piază rea și nici nu vreau să pierd ceea ce am. Și nici nu-mi stă în fire să nu mă bag. Porcărie de intersecție și gânduri irosite...

Grey Sky

2011-09-08T03:00:00.003+03:00

Mă simt la pământ și nu cred că sunt în stare să fac asta. Parcă sunt cumva în plus, sau am impresia că încurc. Am impresia că rănesc sau voi răni. Știi, nu vreau să fiu în plus nicăieri! Am învățat cum sunt oamenii, îi cunosc foarte bine și uneori cred că în lume ar fi pace dacă eu doar mi-aș vedea de treaba mea. Mintea mea trăiește fără anestezie întoarcerea instinctelor mele primare și a gândirii mele egoiste și înguste. Totul începe să se învârtă în jurul unor limite morale impuse de un fel de posesivitate absurdă. E posesivitatea care mă face să mă simt un monstru. Și nu sunt capabil să mă lupt cu ea. Nu mă simt în stare, pur și simplu. Ai habar cât de tare mă irită asta? Normal că vreau să fug de războiul pe care știu că oricum l-aș pierde și să îi salvez pe toți de mine. Cine știe când voi deveni un fel de Hulk al personalității și voi începe să distrug tot ce se află în jurul meu? ...și asta doar pentru că îmi scap de sub control. Nici măcar nu știu de la ce a pornit totul! E urât... Iar din cauza a ceea ce se întâmplă, am încetat să îmi văd viitorul; mi-am pierdut orice fel de încredere pe care o aveam. Cred că sunt pe cale să mă pierd în totalitate. Mă doare când spun toate astea, dar zău că urăsc să fiu așa. Urăsc să fiu atât de egoist și să mă consider pe mine mai bun decât ceilalți, pentru că asta am făcut în ultima vreme și mă sapă. Viciile mele sunt teribile față de nimicurile lumii și ar trebui sa îmi văd doar de mine. La naiba cu caprele celorlalți! M-am tot legat de problemele altora și am căutat să fie ei cât mai aproape de ceea ce consider eu „ok”, însă am avut nesimțirea să zbier dintr-o altă galaxie. Nu mai sunt capabil să mă schițez; și nici nu am cea mai mică idee cum să mă întorc la „zeul” meu, cum obișnuiam într-o zi să fiu. Mi-am promis de prea multe ori că voi sta să mă gândesc la mine și la cum aș putea să îmi îndrept situația, dar nu am ajuns niciodată în acel loc. Nu pot înțelege ce aliniere a planetelor se întâmplă în capul meu. ...măcar nu e unul dintre acele momente penibile în care dau vina pe toamnă și încep să vorbesc despre lucrurile bizare pe care le simt atunci când sunt melancolic sau irascibil...

Km 1+1

2011-08-25T01:45:00.004+03:00

Întotdeauna este vorba despre ceea ce simți, apoi despre ceea ce gândești și ce spui. Și ce faci, desigur. Sau, în cazul actual, important este nivelul de alcool din sânge. La fel, este vorba despre momentul potrivit... De chestiile în care tu crezi și ceilalți le consideră deplasate. Îmi asum responsabilitatea asta, dar de asemenea știu că din cele șapte miliarde, poate nu există patru persoane care să fie pe aceeași lungime de undă. Este vorba despre lucrurile pe care le gândesc și poate sunt ciudate. Este vorba despre iubirea pe care o simți în tine și care are nevoia de a ieși afară, de a fi împărtășită. Lucuri pe care ajungi să le spui doar atunci când ești măcar amețit, căci ești prea timid în realitate și profiți inconștient de ocazie. Și ți-e frică de faptul că a doua zi lumea ar putea uita cine ești tu. Cine ești tu în totalitate sau substratul tău profund. Toți îl avem, sau cel puțin asta vreau eu să cred, optimistul din mine. Mie, personal, mi-e frică să nu îndepărtez oamenii. Mai ales la cei care țin și pe care îi apreciez până în ultima clipă și după. Mi-e frică de ideea... știi, cred că exagerez când scriu aici. Că mă plâng, și pe caz concret, ajung să o îndepărtez pe cea pe care o iubesc cel mai mult. Mai ales prin ce încerc să demonstrez în locul ăsta. Față de mine sunt penibil pentru că mi-e rușine să recunosc că iubesc. Nu (mai) știu ce este corect, dar cunosc vârtejul din interiorul meu. Mă rotesc între penibil și normal, haotic și ordonat, și așa mai departe. Despre seara asta și discursul meu lung și aiurea îmi aduc aminte că a urmat o pauză lungă în răspunsul pe care îl așteptam. Genul de situație care se presupune să-mi deschidă ochii; dar ai mei sunt de mult timp închiși...

Km 1

2011-08-17T19:18:00.001+03:00

E puțin cam complicat, știi? Perioada asta mă face oarecum agitat, mi se pare cea mai aiurea dintre toate părțile călătoriei. Totul e o călătorie de fapt, iar cum ziceam, începutul său e aiurea. Pentru că... pentru că îmi pun atât de multe întrebări, încerc să mă gândesc la felul lucrurilor de a fi, în special la cele care urmează. Cel mai mult persistă îndoiala asupra acțiunilor mele. Și apoi vreau să le modelez cumva. Cu tot cu literele ce le inițiază și apoi cuvintele, iar când vine vorba de concretizare... iese ceva diferit, ca de obicei. Și continui să analizez, să verific, să mă gândesc, să mai ascult câteva melodii și iar să analizez, sau în alte situații doar mă blochez și tac. Pe scurt, mi-e teamă să nu arunc o piatră pe calea ferată iar trenul meu să deraieze. Nu-mi place atunci când trenurile deraiază și eu sunt prin împrejurimi. Mai ales când e vorba despre trenul meu... Asta, și faptul că e doar începutul. Și pașii ăștia mărunți cu care înaintez eu acum mă fac să mă comport haotic și poate caraghios și ...cu totul și cu totul altfel decât sunt eu. Nu vreau să fiu învățat, reținut cu măști ce-mi acoperă fața sau alte deghizări. Vreau să fiu eu! Deși am observat că atunci când încerc să mă feresc de asta, o fac tot mai evident. Iar faptul că mai și cunosc ce mi se întâmplă mă face să fiu și mai agitat și am până la urmă o dublă sau triplă responsabilitate. Totul se învârte în jurul meu cu o viteză poate mult prea mare pentru mine și amețesc. Așa cred eu că împing călătoriile departe de mine. Mă gândesc că împing totul, că împing viața, împing lucrurile frumoase, că te împing pe tine. Iar ăsta... ăstea-s ultimele lucruri pe care le-aș putea dori cu adevărat. Nu-mi dau seama ce simt acum - dacă pot avea sentimente frumoase sau sentimente urâte. Criza mea de identitate îmi zice că nu mă deosebesc de un criminal sau de o minte luciferică, dar deșteaptă; poate ne desparte ceva minuscul. Mă sperie gândul că un cuvânt spus altfel sau altcândva sau o acțiune înfăptuită prea devreme poate distruge turnul nostru micuț. La prima vedere, pare paradoxal. De ce sunt acum îngrijorat și nu peste ceva timp!? Cred că încă învăț ce înseamnă acel „prea devreme” sau „altundeva”, „altfel”, „altcândva”. Noțiuni atât de sensibile și cu atât mai puternice. Poate e înțelept să mă sperie puterea, sau poate sunt eu fraier. Sau poate trebuie doar să nu mă mai gândesc atâta...

Editorial

2011-08-05T01:44:00.002+03:00

Cred că genul ăsta de articole mă caracterizează acum. De o perioadă nu mai am inspirație deloc pentru cele fantastico-abstracte. Pe viitor știu sigur că cele abstracte vor mai exista, căci așa sunt eu în unele/multele mele momente. Probabil voi încerca să-mi dezvolt partea cu descrierea evenimentelor/formațiilor (de fapt, descrierea în general îmi dă bătăi de cap) - am impresia că limbajul meu e tâmpit când vine vorba de recenzii. Mă rog, am tot avut în minte dorința de a-mi scrie „realizările” aici. Mi-am zis că aștept să termin cu bacul, apoi să termin cu admiterea. După am scris ceva, dar când am recitit a doua zi am renunțat și am șters postul de pe blog. Și au trecut vreo două săptămâni pentru a mă întoarce la editat. Sunt în concediu!

Știu că am zis că voi povesti despre The Festival of Dreams - prima mea experiență mai serioasă atât dpdv. organizatoric cât și muzical (cum am spus că voi scrie și despre Anathema... dar să mă țin parțial de unul dintre cuvinte). Am cunoscut atunci niște oameni minunați - italienii din trupa pe care am mai promovat-o pe-aici, Oniric (cu care am reușit să trecem peste bariera lingvistică și să ne înțelegem genial). Aici ar fi de povestit o căruță de lucruri, însă esențialul este că am văzut ce poate însemna prietenia și - concluzia mea generală - am devenit mai înțelept. Eu nu pot descrie frumusețea, nu mă pricep, așadar... Mai departe, emoții pe scenă cum am avut atunci, pe 7 mai, nu cred că voi mai avea vreodată - având în vedere că am fost cel care trebuia să mențină legătura cu publicul - am prezentat piesele, mi-am numit colegii și DA, m-am bâlbâit! Dar a fost concertul care ne-a scos pe harta evenimentelor și ne-a făcut mai însemnați și, de asemenea, au fost puse bazele unui nou proiect - Laonlyness (mult mai puternic dpdv. muzical din toată istoria proiectelor sale) - al unui drag prieten. Proiectul a stârnit reacții foarte amuzante și contradictorii: unii sunt foarte plăcut surprinși, alții sunt extrem de deranjați. Chiar e amuzant! Iar ca organizator, practic, am ajuns la nivelul la care mi-am dorit în momentul în care am început să visez la toată treaba asta. Mă bucur din suflet că am ajuns aici și sper să existe o continuitate. Apoi a urmat cântarea de pe 14 mai cu Trooper și Krepuskul în Rockstadt (alt tărâm cucerit) și festivalul Deep in the Underground - ediția a doua. Aici situația e puțin mai complicată... Ca și pe 7 mai, am fost în echipa de organizare și am și cântat cu Hteththemeth (care a fost un Laonlyness puțin de tot mai dur). Nu vreau să intru în detalii, cert e că nu am putut să încheiem cu succes, deoarece moldovenii (adică God) nu au mai avut ocazia să cânte în acea seară - poliție, românia, motive de genul. Din fericire pentru fanii lor, „barbarii” vor avea ocazia să își susțină primul concert pe meleagurile brașovene prin toamnă. Ah, am uitat să menționez că pe 8 mai am tras o fugă până la București, unde au cântat Riverside și Tides from Nebula. Primii au deja un nume în ale progressive metal-ului și merită să ajungă și mai sus de atât, însă pentru Tides from Nebula nu am cuvinte! E o trupă pe care o recomand cu toată inima, mai ales live. Și din fericire se vor reîntoarce prin noiembrie. Post-rock ftw! În plin bac, pe 11 iunie am cântat tot în Rockstadt, în deschiderea celor de la Celest. Nu știu ce pot să spun, dar cred că a fost ok!? Mă bucur că de data asta unii au putut să vadă acest QuantiQ integral și nu DOAR o melodie! A treia experiență în Rockstadt, dar vreau să cred că a patra oară va fi mai ok! Anyhow, eu mi-am continuat bacul - perioadă în care am lăsat-o ceva mai moale cu trupa. Nu regret nimic legat de examene, cu toate că am învățat pe bune pentru examenul ăsta doar cu puține zile înainte - nu sunt mândru de asta, nu sunt un exemplu de urmat, dar pentru mine important e că am trecut la mate. Am avut emoții, am detestat matematica, dar acum totul e ok. Fără doar și poate, nu mă voi mai atinge vreodată de materia asta scârboasă. În fine, mi-a fost greu, dar cele mai tari faze abia acum încep :D. Bacul l-am luat cu notă destul de bună (m-am scos cu anatomia), ceva în jur de 8, iar cu o zi după afișarea rezultatelor am aflat că vom cânta în finala concursului pentru trupa ce va urma să deschidă concertul Bon Jovi. Ei bine, am fost la București, am cântat, am fost noi și am câștigat - aleși de managementul Bon Jovi. Ye, reason to be proud of. Eh, apoi a urmat bătaia de cap ce preceda concertul - ba nu aveam cum să cântam la București în Piața Constituției, ba mai aveam nevoie de ceva, șamd. Am fost sunați din diferite părți, dubioși care au încercat să profite de confuzia noastră and so on. Din fericire, totul s-a rezolvat cu o zi înainte și a ieșit perfect pentru momentele în care aproape ne dăduserăm bătuți. Am cântat și pe 9 iulie în Clubul Țăranului Român, dar nu consider că e ceva de menționat... Nu vreau să par arogant, dar nu a fost deloc important și organizarea... Chiar și asa, iar am dat peste niște căcaturi, incluzând aici căldura și problemele clapei lui Vlad. Dar, da, am cântat duminică, pe 10 iulie, în deschidrea lui Bon Jovi, în fața a patruzeci de mii de oameni!!! It means a lot! Și ne-au aplaudat. Iar feelingul ăla este incomparabil. Să fii aplaudat de atâta lume!?!?!? Nu am avut emoții, ci mai degrabă am fost entuziasmat, dar aș da orice să fiu cât mai mult în starea aia. Nu cred că sunt conștient de tot ce am realizat.

All in all, au fost câteva zile în care am cunoscut lume importantă și oameni buni și am cunoscut convingerea că nu totul e atât de nașpa pe-aici, pe la noi. Că nu toate lucrurile geniale sunt pe pile și că munca și frumusețea mai sunt apreciate pe bune. Și că e suficient să crezi în tine și să-ți vezi visul cu ochii. E tare genial totul! Inclusiv mâncarea staffului lui Bon Jovi :D. Dacă mă întrebi, DA, aș vrea să lucrez în condiții d-astea!

A mai urmat o săptămână agitată, cu meditații și emoții cu privire la admiterea mea la medicină. E ciudat, nu? Adică să și cânți, să îți faci ca lumea treaba în formație și să mai fii și medic... Vreau să cred că e posibil și o să fac în așa fel de acum înainte. And have a social life as well! A trecut ceva timp de la examen și... sar peste multe aspecte, important e că deși a doua zi dimineață am stat cu inima în gât, am aflat în cele din urmă că am intrat!!! Și chiar bine, pe lângă faptul că sunt la buget! Iar acum sunt foarte entuziasmat și nerăbdător! Deși majoritatea îmi spune că greul de acum vine, I don’t believe them, la urma urmei ăsta a fost cel mai greu pas. Mai am eu emoțiile mele, but as someone important to me said: nu mai am vreun motiv pentru care să mă plâng.

Știu că nu spune prea multe tot ce am scris aici, ci doar că sunt fericit și mândru de mine și... Chiar sunt fericit! Sincer, ar fi urât din partea mea să mai spun că nu sunt norocos sau că nu mi s-au îndeplinit dorințele/visele. Și îmi dau seama cât de mult m-am înșelat dintr-un anumit punct de vedere atunci când am crezut că situația e complicată și am interpretat-o cum am vrut. Genul acela de moment (obișnuit în cazul meu) în care am avut totul atât de clar în fața ochilor și nu am fost capabil să văd și să realizez ce se întâmplă (sau am negat). Dar mă bucur că am avut norocul să nu existe un „prea târziu” thingy. Ar fi fost aiurea. Cinstit, dar aiurea...

Reality Dream III - Being Awake

2011-06-26T01:58:00.001+03:00

Orice s-ar fi întâmplat în trecut, eu am trecut peste. Cu certitudine. Ăsta e un lucru ce mă sperie prea tare la mine - ușurința cu care merg înainte. Am altceva de făcut în afara acceptării? Mă irită pe mine cum de fiecare dată zic „asta e!” și sunt convins că am câștigat potul cel mare. Și chiar sunt convins! Mă uit la mine de la distanță și spun „frate, ăsta a câștigat acum! uită-te la el! l-ai mai văzut așa?”. Și răspunsul vine... - „De fiecare dată!”. Așa este, nu mai exagerez acum. Mi-am zis că mă pun la punct peste câteva săptămâni; am peticit câțiva stâlpi, ar trebui să țină până atunci. Dar mă întreb dacă într-adevăr voi reuși asta. Toate luptele pe care le-am dus cu mine în mine m-au obosit. Vreau să cred că a venit momentul în care mă decid ce voi face de acum înainte, să nu cumva să mai fiu pus în asemenea situații. Nu am știut niciodată ce presupune o maturizare; spre exemplu, nu mă gândeam că voi ajunge să beau cafea... Nu eu sunt cel maturizat. Eu sunt cel din totdeauna. Nu?

Problema mea e că nu știu ce trebuie să fac în continuare. Sunt pus în acele intersecții parcă prea des. Și mi-am promis acum câteva săptămâni că acea perioadă va fi ultima în care voi alege vreo cale (fiind vorba doar despre anumite tipuri de intersecții; de-asta voi construi niște giratorii, voi putea să nu aleg niciodată și totuși, nu voi rămâne blocat într-un punct, bașca mă voi putea întoarce). Voi merge privind în toate părțile, numai în față nu. Fără să am habar unde voi ajunge, dar zero implicare sau înțelegere. Înțelegi? Așa am zis, pentru că până acum și ea mi-a dovedit că e obositor. Mă afund în tot felul de aiureli pentru că... „Pentru că așa sunt eu”, am spus. Greșit! Lucrurile astea nu au legătură cu cine suntem sau cu ce trebuie să fim. Fac parte din categoria aia de chestii cu „lucru manual”. Ai avut dreptate tu, împreună cu restul persoanelor care mi-au spus că sunt complicat și că tot ce fac eu este în așa manieră încât să pară un fel de puzzle. Mie și acum mi se pare intrigant, dar înțeleg ce spuneți (mult mai bine acum). Nu mai vreau să controlez eu ce urmează pe drumul ăsta. Doar voi merge, ce va veni către mine, foarte bine, dar cât timp va exista paralelismul ăla pe bune între noi... Ei bine, asta e!

Concret vorbind, aș dori să renunț. Nu înțeleg: știu sigur că nu mai vreau să caut semne sau să mă joc pe ascuns. Nu mai (vreau să) caut ajutor. Nu am mai trecut prin camera aia de zile bune, lăsând-o pe fata care pretindea că îmi este prietenă să-și fumeze țigările. De fapt, nu mai știu ce se întâmplă pe lângă mine de mult timp. Sunt mult mai preocupat de alte lucruri acum, printre ele fiind și faza asta. Să-ți spun ție cinstit, încep să ...simt chestii „pe bune”. Dar dacă ți-aș zice în față lucrul ăsta (pe care știu că măcar în adâncul tău îl cunoști; sigur ți-a trecut prin minte) unde am ajunge? În altă intersecție? Sau poate vreo situație penibilă. Habar nu am ce gândești tu sau ce ai gândit vreodată sau ce vei gândi. Spune-mi doar să o las baltă. Fă-o! Și să știi sigur că despre tine am vorbit acum! Lasă-ți îndoiala la o parte și spune-mi să plec, că interpretez eu unele fapte greșit sau ceva de genul. Găsești tu ceva, știu că poți. Orice, dar...

Nu mai dorm.

Reality Dream II

2011-06-13T13:04:00.001+03:00

- Mai ești confuz? mă întreabă.

Îmi e greu să-i răspund. Mai sunt confuz? Mintea mea îmi zboară departe și privirea mi se fixează asupra scrumului din scrumiera ce stă pe masă. Îmi pun capul pe umărul ei, iar ea începe să-și plimbe degetele prin părul meu. E cald și bine aici, la ea. Mai sunt confuz?

- Nu știu... îi răspund. Mă gândesc că da. Nu-mi mai place să mai răscolesc printre gânduri. Vreau să le las așa pentru o perioadă. E aiurea, mă crezi? E in-cre-di-bil de aiurea tot ce se întâmplă acum!

- Și dacă e atât de aiurea, de ce nu te cari? Nu te înțeleg, lumea e mare.

- Eu încă cred. Cred în... știi tu, posibilitatea de a se termina cum îmi doresc eu. Dumnezeule, tot timpul am fost cel care a cedat prea repede. Iar acum vreau să lupt și eu. Cum de ce mai stau în aiureala asta? Nu îmi doresc să ...uit, simplu.

- Ești mult prea încăpățânat. DIN NOU! zbiară, o urăsc atunci când zbiară. Vrei să fii tu deșteptul pământului și să îmi demonstrezi mie că orice căcat pe care ți-l dorești tu se și întâmplă. Idiotule!

Mă irită. O simt și pe ea enervată și a încetat să mă mai mângâie. Îmi ridic capul și mă scol în picioare, plecând în cealaltă parte a camerei. Încep să o privesc în ochi și deschide gura din nou pe același ton ridicat și irascibil:

- E frumos că tu vrei să nu mai cedezi așa ușor, bla bla bla. Dar nu te mai băga în situații de-astea! Nu reușești nimic, fii serios. Uită-te în stânga și în dreapta, vezi naibii ce se întâmplă. Nu-mi spune mie că tu chiar crezi că se va termina bine pentru tine. NU se va termina bine pentru tine!

- Și ce pula mea vrei să fac? Am nevoie de suport acum, nu de căcaturile tale. Ce vrei să fac? Nu-i vina mea!

- O, ba da! Din mom...

- Sictir! îi zic întrerupând-o.

Se uită urât la mine. Nu am mai văzut-o atât de nervoasă până acum. Mie inima îmi bate puternic și sunt foarte agitat. Într-un fel... De fapt, are dreptate. Trebuie să aibă dreptate când zice că trebuie să plec din groapa asta și că lumea e mare. Dar lumea asta mare nu e pentru ceea ce caut, cred. Mă întorc cu spatele la ea și plec furios din cameră.

2011-06-11T00:49:00.005+03:00

În cele din urmă, soarele va câștiga. Oricum strălucește.
(îmi pare rău pentru metaforă, am scris mai jos că voi înceta să vorbesc despre mine)

Stare (epilog)

2011-06-09T00:56:00.004+03:00

"Distractions from the truths we dare not face... At the edge of the universe, there are a million angels..."
(Anathema - Sentient)

Mă gândesc că poate ar fi trebuit să închei „stările” cu articolul ăsta, să nu zic de întreg blogul. Mi-ar plăcea să termin cu totul, dar nu știu dacă m-aș putea abține din scris. Îmi place toată treaba asta cu blogul, îmi place să fiu citit și mai ales îmi place să scriu. E o chestie a mea, dar poate a venit, totuși, acel moment - să las totul deoparte și să mai fac un pas înainte.

De multe ori m-am gândit să îmi scriu un testament. Să știu că va cânta cineva pe bassul meu și după ce voi muri și își va aduce aminte de mine. Va vorbi în concerte despre ce om bun am fost eu. Nu știu de ce merg atât de departe, poate când voi fi mort nu voi mai fi interesat să mă aflu în centrul atenției. Și la fel de aiurea e faptul că presupun că ar trebui să lucrez constant la testamentul ăsta. Cândva aș fi vrut să las un lucru drag unei persoane care între timp a ajuns să mă urască. Ce fac în cazul ăsta? Iar viața face pași și fără ei. Viața mea. Voi construi un testament cu variabile... Ceva cu C++, să le arăt că încă știu, că încă sunt special. Poate tu ești una dintre acele persoane care consideră că sunt narcisist. Nu-mi placi. ...nu mi-aș putea imagina un Mihai serios. Îmi place să mă joc. Îmi place foarte mult să mă joc. Știi la ce mă refer! Într-o zi, curând, voi renunța la restul lucrurilor (nu pot să fiu mai clar; e enervant și pentru mine) și mă voi păstra jucându-mă... Și voi fi egoist.

Mă simt prea ciudat de ceva timp, de-asta am ajuns să scriu acum. De câteva săptămâni nu am reușit să mai dorm bine, sunt foarte agitat și aerian. Nu sunt bine nici fizic tot timpul; ieri am fost irascibil. Iar lumea... Sunt două posibilități, cred: ori oamenii care mi se par aiurea mi se par și mai aiurea, ori e momentul în care realizez că e o chestie generală și aproape toți oamenii sunt aiurea, un fel de maturizare așa. Toți sunt triști, toți victimizează, toți vorbesc despre aceleași căcaturi tot timpul și e atât de obositor... Vreau o pauză de la ei; nu-mi place să îi aud așa. Voi începe să trântesc uși când voi auzi despre politică, salarii, lucruri puerile!? Îmi pare rău, poate doar m-am săturat eu să ascult. Să-i ascult; să le ascult dilemele lor pretinzând că ale mele sunt rezolvabile și/sau nesemnificative. Ei bine, ale mele sunt mai cu moț și mă țin ocupat aproape tot timpul încercând să le fac naibii să dispară. Pentru că eu rămân, eventual, doar al meu. Și mă mai jucam când?

Am terminat liceul, mai am puțin și hopefully scap și de bac, apoi de admitere și... ce urmează? Cred că voi înceta să insist pe tot ce îmi trece prin minte și îmi voi lăsa gândurile să curgă. Să vină totul la mine pur și simplu. Dar încă sunt tare irascibil! Mă disperă să tot văd caiete împrăștiate prin cameră. Mă voi tunde, punct. Și mă disperă că nu am răbdare să învăț o melodie de la cap la coadă. Bine că nu am clape...

Visez la un beci sub o poiană. Oamenii pot avea beciuri sub poieni, nu? Și va fi acolo micul meu studio. Voi avea și o vioară și o chitară acustică și microfon și multe multe postere pe pereți. Afișe de la concertele la care am fost. Voi avea un fotoliu foarte comod în care o să adorm de cele mai multe ori ascultând The Coral sau Travka sau Anathema - depinde de stare. Și va fi studioul meu, doar al meu. Va fi răcoare. Și mă gândeam ca poiana de la suprafață să fie tot a mea. Iar lângă să am o pădure mică și un hamac. Bine, mi-ar plăcea să aud un pârâu, dar nu-i obligatoriu. Poiana asta trebuie să fie într-un colț uitat de lume, departe de alți oameni care mi-ar cere să stea acolo jos cu mine. Eu acum nu vreau companie. Aș lua poate doar o singură persoană, dar nu știu dacă ar fi bine. De asemenea, mi-ar mai trebui o mașină să pot ajunge acolo. Locul frumos ar putea deveni detestabil dacă mi-ar lua prea mult să ajung la el. Poate chiar să descopăr teleportarea între timp.

Dar voi continua să visez... Asta fac toată ziua. Asta fac tot timpul: visez la lumea mea perfectă, nebună și ciudată. Nu-mi place faptul că e lipsită de realitate. Și uite cum mă bag eu în tot felul de situații imposibile (cu iz de telenovelă)... Asta face un Mihai. E definiția lui. <<Am mai vorbit despre asta>> - așa spun eu că se leagă stările. Așa mă leg eu. Azi am primit un șervețel.

Răbdare? Nu. Nu mă caracterizează. E ceva ce îmi doresc - răbdarea -, dar nu știu dacă mai merită în zilele astea de război. Îmi există nevoia de certitudine, înțelegi? Doar acum, în momentul ăsta! căci ți-am spus că voi începe să las la o parte lucrurile neimportante și mă voi juca și atât. Poate voi scrie doar articole abstracte de acum înainte. O să scriu și o carte. Probabil tot abstractă. Mă voi transforma din ciudat în abstract; mă voi numi Mihai Abstractul și voi fi un mic viteaz.

Azi am primit un șervețel. E complicat și probabil se subînțelege că înseamnă ceva (mai mult) pentru mine din moment ce îl tot pomenesc. Apropo, tu să nu uiți că eu țin minte lucruri. Țin în minte chestii. O să te țin și pe tine în minte. Și poate prindem și următorul sfârșit al lumii împreună. Tot acolo. Mie mi-ar plăcea.

E târziu și poate ar fi trebuit să-mi citesc la biologie, sau ceva de genul. Mihai dă la medicină. Mihai... Lui Mihai îi vei lipsi.

Pian. Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii! (Stare, partea a XV-a - final)

2011-06-04T20:06:00.006+03:00

„Dacă îți spun că zbor, vreau să știi că e din cauza ta...”, ziceam. Cânt acum pentru lumea aia a mea și nebună. Sau pentru ce există deja, dar prin gânduri. Lumea aia… ! Acea linie albastră de la orizont, locul „dintre”. Știi tu, lumea care, ca și în film, mi-ar fi subordonată. Imaginează-ți doar că ai face parte din ea. Am trece prin toate anotimpurile într-un singur pas și ne-am opri în canicula verii - asta pentru tine. Eu vreau să plouă cu muzică. Iar apoi ți-aș da și ție aceleași drepturi, să fim egali. Am încredere în tine. Zici că (e) prea mult? Habar nu am de ce, poate așa sunt eu. Sau poate… Poate ești tu vinovată de toate astea. Mie, personal, îmi pare bine …pentru că observ cât de ciudat este totul și cât de ciudat sunt eu. Dar dacă nu aș fi ciudat, ce aș fi? Eu sunt Mihaiul. Mihai cel Mihai.

Încerc să mă obișnuiesc cu întreaga situație. Încerc și încerc și încerc. Oricum mi-am promis că va fi ultima. Și, mă rog, ultimul capitol despre mine. Despre stările mele și despre tot ce înseamnă „eu”. Așa mi-am zis. Cu toate că așa îmi zic mereu, dar… Dar de data asta vreau să ma țin de cuvânt! Am ajuns la concluzia că sperii prea multă lume astfel și poate nu e bine. Mai imaginează-ți că aș scrie o carte despre mine și viața mea; despre gândurile mele… Realizezi că sunt două categorii de oameni care fac asta? Ori cei care sunt singuri, ori cei care își planifică o nouă viață/sunt masochiști. Lucruri care-s la mintea cocoșului, totuși… Iar eu mă gândesc tot mai mult să dispar pentru o perioadă; la ce bun? Mai bine mă izolez în idealurile mele. Îmi place să visez și… e perfect. Mă voi izola, da. Stări, stare, stărilor, Mihai. Mi-e dor de atâtea lucruri, puiule. Mi-e dor de…

Peronul 2/3 (Stare, partea a XIV-a) [cenzurat]

2011-05-22T22:44:00.004+03:00

Dacă îți spun că zbor, vreau să mă crezi. Păcat că de multe ori reacționez prea exagerat și acțiunile mele îmi par urâte și fără sens. Eu îmi par fără sens. Ca și berea asta neagră. E amară și fără sens. Am uitat să-ți spun că nu îmi place cafeaua. Și știu să fiu narcisist. Și să fiu entuziasmat. Și mai știu să fiu eu foarte mult. Știu să devin agitat când mă gândesc la... Dar, bine, sper să le descoperi tu pe toate astea. Iar acum nici nu vreau să mă gândesc la toate lucrurile care ar putea fi urâte. Și daaa, pot să zbor! Mai și dansez din când în când, dar nu îmi place când mă vede cineva. Uite, acum dansez. Dansez. Cât de ciudat pot să scriu uneori! Astea-s stările mele. Ciudate, așa-i!? Ei bine, cu tot cu ele, eu sunt fericit. Și știi, eu când sunt fericit nu prea pot să scriu! Și când mă gândesc la toate chestiile pe care le fac, mă pufnește râsul. Dar mă crezi că nu am fost mai fericit? Nu așa. Cu toate că eu sunt foarte entuziasmabil, așa... Acum nu pot să ating/cuvintele ce încet se sting/nu pot fi altul decât sunt/mă înspăimânt!.

Marooned (Stare, partea a XIII-a)

2011-05-20T22:37:00.004+03:00

De ce ne urmărește istoria? De ce ne pune în aceleași situații? Scutindu-mă de căcaturile cu „trebuie să înveți”, că doar am învățat destul. De ce trebuie să existe granițe, să existe alte lumi și tot felul de porcării de genul? Urăsc să existe o distanță. Și mai urăsc - dar știi cum? TERIBIL DE MULT - cuvântul „imposibil” și tot ce presupune el.

M-am obișnuit să stau pe insula mea pustie. De parcă nu ar exista civilizație. Consider, deja, că eu sunt un naufragiat în adevăratul sens al cuvântului. Nu pot decât să mă îngrop în beția asta, sau în ideea că mâine ar fi sfârșitul lumii. Mă gândeam o vreme că viața mea se va învârti în jurul unor inutilități. Nu m-am abătut de la asta, din ce văd că mi se întâmplă, dar poate mă salvează sfârșitul ăsta al lumii. Imaginează-ți! Fără bac, fără ...problemele mele existențiale! Nu aș mai cânta în fața a 20000 de oameni la anul, dar dacă există un rai și voi cânta acolo în fața a miliarde? Eu nici nu mă văd îmbătrânind, să-ți spui drept. Doar abandonat pe o insulă. Tare mult mi-ar plăcea, probabil. Nu ar trebui să știu că există o șansă foarte mare să mă lupt cu ...o întâmplare ce urmează să apară. Da... HATE IT! Urăsc totul. Urăsc felul în care a apărut situația asta. Dar se potrivește cu profilul meu, nu? Tot timpul se potrivește. Mihai și norocul său! Oare cum e să fii pasăre? Cum e să zbori? Vreau să zbor! Presupun că păsările nu au sentimente, deci e perfect. Să zbor sute de kilometrii fără să-mi pese de ...prostii. Asta e partea aia care doare, știi? Altfel, ne-am sui împreună în transsiberian și nu am coborî vreodată. Poate doar pe insula mea pustie. Dar lumea nu va fi niciodată a noastră, așa-i? Bolovanul ăsta e greu, uitasem de el... Știi ce e amuzant, totuși? Că pe tine te cunosc din cealaltă viață. Cea întunecată - a mea. Sau undeva pe-acolo. Te știam de pe-atunci și nu am crezut în viață atât de mult. Iar acum e cât se poate de aiurea. Pot să primesc mai multă bere, te rog?

Alternosfera - live în Rockstadt (13 mai 2011)

2011-05-17T18:55:00.005+03:00

Evenimentul de vineri seară a fost cu siguranță printre cele mai așteptate concerte ale acestei jumătăți de 2011 în Brașov, mai ales că Alternosfera este una dintre cele mai iubite formații cântătoare în limba română. În deschiderea moldovenilor aflați în turneu de promovare al noului album, „Virgula”, aveau să cânte Mat, o trupă tânără din Iași.

Publicul și-a făcut apariția în club începând cu ora 8, astfel Rockstadt-ul devenind repede neîncăpător pentru cele peste 200 de suflete. Am fost tare surprins să observ atât de multă lume, având în vedere că prețul de 20 lei pentru un eveniment nu este tocmai la îndemâna oricărui brașovean. Dar, din fericire, se pare că pentru muzică și Alternosfera nu a existat niciun fel de criză economică, ba poate chiar un motiv important pentru un refugiu de rutina zilnică. Astfel, concertul organizat de Metalsupport a însemnat un succes încă de dinaintea începerii sale propriu-zise.

Cei din Mat nu s-au lăsat așteptați și au urcat pe scenă chiar la timp. Deși fiind complet necunoscuți pentru publicul brașovean, ieșenii au reușit să treacă peste această „barieră” și au început curajos prima lor melodie. Trupa abordează un stil ce oscilează între hardcore și nu-metal, ceva mai diferit față de Alternosfera, atracția serii. Cu toate acestea, lumea a fost extrem de receptivă, apropiindu-se de scenă pe măsură ce Mat înaintau în măsuri. Nu a mai durat mult timp până ce publicul s-a dezlănțuit într-un constant pogo și headbang. Așadar, atmosfera s-a încins repede, Mat fiind fără doar și poate pe placul brașovenilor. Chiar și după terminarea recitalului (alcătuit în mare parte din piese proprii, incluzând la sfârșit și un cunoscut cover Korn), Byst și compania au fost aplaudați și chemați la mai multe piese. Din păcate, programul nu le-a permis, dar este și un motiv în plus pentru a reveni în orașul nostru cât mai curând.

După o scurtă pauză binevenită pentru revigorarea celor aflați în Rockstadt, pe scenă și-a făcut apariția în sfârșit și Alternosfera. Trupa a salutat Brașovul prin „Ne unește, ne desparte”, moldovenii fiind intens aplaudați de cei veniți vineri seară. Trebuie remarcat faptul că încă de la începutul concertului au arătat că sunt genul de oameni care vorbesc publicului mai mult prin muzică, melodiile curgând aproape fără întrerupere. Formația ce este alcătuită din Marcel, Marin, Sergiu, Victor și Eugen și-a cizelat de-a lungul timpului un stil muzical propriu, ieșind în evidență în special prin rolul clapelor în trupă, cât și prin unicitatea vocii lui Marcel. Publicul a cântat alături de moldoveni piese mai vechi, precum „Wamintirile”, „511”, „Drumuri de noroi”, „Vreau să-mi dai”, „Visători cu ochi în plumb”, „Femeia nordică” și altele, dar a avut și ocazia de a asculta și piese de pe noul album („Mută”, „Drumuri vecine”, șamd). Concertul lor a părut să dureze prea puțin, brașovenii încercând să-i țină mai mult timp pe scenă prin ropotul interminabil de aplauze. Cu siguranță această seară va rămâne în mintea brașovenilor, și vorbind în numele lor, sperăm de asemenea să revină cât mai curând în orașul de sub Tâmpa. Din păcate, nu a existat și merchandise pentru acest eveniment, însă la sfârșit, artiștii au fost asaltați pentru poze și autografe.

La ieșirea din bar am văzut multe fețe zâmbitoare, am auzit multe păreri pozitive dar în special dorința fanilor de a-i revedea cât mai curând posibil pe moldoveni. O dorință justificabilă din punctul meu de vedere, fără a considera că este nevoie de explicarea dependenței provocate de stilul Alternosfera...

Reality Dream

2011-05-15T18:56:00.004+03:00

Știe că nu îmi place să fumeze și totuși și-a aprins țigara când m-a văzut intrând în cameră. Am încercat să o conving de multe ori să se lase, dar la urma urmei, e treaba ei. Trebuie să o iubesc așa.

Străbat încăperea și mă așez lângă ea pe canapea. Privesc pentru câteva clipe în gol, iar apoi spun:

- Știi, starea asta e foarte confuză. Simt că trăiesc, în sinea schimbării. Trăiesc din nou! Tu nu te bucuri că blocajul ăla al meu a dispărut?

Continuă să fumeze. Trage fumul adânc în piept, probabil așa îi place ei... Nu îmi răspunde, astfel continui:

- Da... Săptămânile astea au părut secole! Habar nu ai câtă gratitudine am în mine acum. I-aș îmbrățișa pe toți; sunt fericit! Fericit că pot respira lejer. Fericit că am fost salvat... Problema mea, însă, e că habar nu am cum să reacționez. Nu știu ce să fac, de ce să fac sau cum să fac. Când voi scăpa de toate astea?

Imediat ce trage încă fum îmi spune:

- Când vei fi sincer și te vei accepta, dragule...

Micul preview al basistului din QuantiQ (Fest. of Dreams)

2011-05-04T21:27:00.005+03:00

Au mai rămas doar trei zile până la festival! E o stare foarte entuziasmantă și alertă, dar și oarecum copleșitoare când mă gândesc în detaliu. Copleșitoare într-un sens pozitiv, cred. Să cânt pe o scenă mi-am dorit de mulți, mulți ani, având în vedere că de când mă știu, atunci când ascult muzică, îmi imaginez că sunt în fața unui public și fac parte din trupa respectivă. Că am trecut de la tobe la chitară, voce și mai apoi la bass, nu mai contează, căci primele au fost „încercări” imaginare. Apoi, mai este și partea organizatorică. Asta nu mi-am dorit-o de prea mult timp și a venit pe nepregătite. Nu îmi imaginam acum un an unde voi ajunge. Chiar înseamnă mult pentru mine. Și partea amuzantă e că sâmbătă va veni și un organizator pe care îl apreciez și pe care l-am întrebat aproape acum un an „cum stă toată treaba asta cu organizatul”. Ei bine, mi-a „tăiat-o” din prima, zicându-mi să stau în banca mea cât de mult pot și să mă bucur cât organizează alții concerte. Destul de just din foarte multe puncte de vedere. Dar satisfacția care vine odată cu această implicare este de neegalat.

Mâine vor ajunge și italienii în Brașov și practic suntem pe ultimii 50 de metri. Sunt curios cum vor fi ei, ce vor cânta, cum se vor simți și cum ne vom simți și noi. O să fie ceva special, știu asta. E logic, de altfel. Și acum iar e un moment în care realizez toate astea și mă entuziasmez :D. Vor mai fi mici chestii de rezolvat, dar până la ora concertului totul va fi în regulă și apoi o să ne putem bucura acolo de tot. Despre Laonlyness nu spun nimic, nu vreau să stric surpriza. Dar garantez că va fi o surpriză tare plăcută! Iar QuantiQ-ul... Aș zice că suntem pregătiți, deși s-au ivit câteva probleme de ordin tehnic destul de serioase tocmai în perioada asta. Va fi, totuși, primul nostru concert „pe bune”, cu public mare și la un nivel înalt, cu promovare, vizibiltate, șamd. Pe mine mă încântă mult și locația. Tot timpul mi-a plăcut foarte mult Reduta. Are un aer mai... E genial! Și uite un lucru interesant: tot acolo am avut și primul spectacol „serios” la teatru și ultimul, totodată. Asta se întâmpla acum vreo doi ani și jumătate. Heh, câte s-au schimbat de atunci! Sunt tare mândru de mine! Îmi tot dau seama că sunt unele lucruri pe care (încă) nu le realizez - cum am ajuns să fac ceea ce mă fascinează și să ajung să vorbesc despre asta foarte simplu, ca și cum ar fi ceva la ordinea zilei. Și totuși, uneori mă lovesc emoțiile când merg pe stradă și văd posterele festivalului cu numele nostru acolo. De la organizatori până la trupă participantă. Vreau să cred că rămân cu picioarele pe pământ, orice ar fi. Am atâtea planuri în cap și uite că ele se pot concretiza.

Sper să treacă repede și ziua de mâine iar apoi să se oprească timpu’-n loc! THE FESTIVAL OF DREAMS va fi mai mult decât un simplu concert! Nu degeaba are în nume și cuvântul „dreams” :). Mi-ar plăcea să vă știu și pe voi acolo și sper să ne vedem. Până atunci (și după mai ales), emoții, emoții, emoții, emoții!

The Festival of Dreams - ONIRIC, LAONLYNESS, QUANTIQ (7 mai 2011)

2011-05-01T14:54:00.002+03:00

Mă bucur că în sfârșit se apropie festivalul. Zilele astea voi scrie și un mic preview din ipostaza în care mă aflu. Până atunci, enjoy the video, citiți comunicatul, ascultați trupele pe care nu le cunoașteți (mai puțin Laonlyness - un proiect surpriză) și sper să ne vedem acolo!

Next Dream Event are deosebita plăcere de a vă invita în data de 7 Mai 2011 la prima ediţie The Festival Of Dreams, un festival dedicat muzicii ca poartă către un alt univers, un univers unic al evadării în frumos, în visare. Selecta sală a Centrului Cultural Reduta din Braşov va fi gazda dumneavoastră pe parcursul a 3 ore de muzică, asigurându-vă mediul cel mai plăcut pentru o audiţie perfectă a celor trei nume ce vor urca pe scenă.

Trupa ce va deschide seara, QUANTIQ, surprinde nu numai prin media vârstei componenţilor ei, dar mai ales prin abordarea stilistică. Mai mult spus, formaţia se axează pe mai multe stiluri muzicale diferite, plecând de la un soft-rock melancolic, ajungând chiar la alternative/progressive rock. Putem vorbi şi despre influențe puternice venite din partea unor artişti consacrați, precum Pink Floyd, cât şi din direcția post-rock-ului, un gen muzical relativ nou, aflat într-o puternică ascensiune în Europa Centrală şi de Vest.

Al doilea invitat al serii, LAONLYNESS, nu este altceva decat un nou proiect al muzicianului Lao Kreegan (a.k.a. Leo), cunoscut pentru o multitudine de proiecte muzicale de tot felul, din care putem aminti Lao, Hteththemeth sau The Second Face. Proiectul Laonlyness este o surpriză totală, deoarece momentan nu se cunosc detalii despre concept sau genul muzical abordat, Leo lăsându-vă plăcerea să descoperiţi ce se află în spatele proiectului său doar în seara concertului. Având în vedere că artistul a oferit până în prezent doar spectacole memorabile, fie pline de umor, fie pline de o virtuozitate vocală deosebită, fie pline de elemente teatrale unice, reprezentaţia va fi garantat una care va impresiona.

Direct din inima Italiei şi pentru prima dată în România, ba chiar mai mult, pentru prima oară în estul Europei, formația care reuşeşte să îmbine perfect ideea de cabaret cu neofolk-ul, ONIRIC, va fi poate cel mai aşteptat moment al serii. Oniric va urca pe scenă în formula completă, membrii trupei fiind încântaţi de ideea de a oferi ascultătorilor o experienţă de vis pe acordurile muzicii lor. Ultimul album al trupei, "Cabaret Syndrome", lansat relativ recent, este un album excepţional prin multitudinea de stiluri muzicale ce-l alcătuiesc, dar mai ales prin atmosfera degajată. Din punct de vedere concertistic, spectacolul muzicienilor va fi pe măsura stilului ce îi defineşte, un stil ce înglobează misterul cabaretului autentic, frumusețea neofolk-ului, respectiv oniricul creației genialului Yann Tiersen, italienii reuşind să aducă publicul într-un hipnotic univers muzical.

Acestea fiind spuse, după ce am conturat ceea ce se va petrece pe scena Centrului Cultural Reduta în data de 7 Mai, nu ne rămâne decât să vă confirmăm că noi vă vom aştepta cu mult drag şi cu multe tookies (nişte prăjiturele speciale care vă vor uimi simţul gustativ). Accesul publicului în sală se va face începând cu ora 18, recitalul urmând să debuteze la ora 19.

Biletele în valoare de 25 lei se pot achiziţiona prin reţeaua biletoo (Librăriile Adevărul, Flanco, Sala Palatului, Magazinul Muzica - Bucureşti, Magazin biletoo - Bucureşti şi online de pe www.biletoo.ro) precum şi prin filiala Bucureşti a Bestial Records (Titus - e-mail: titus@bestial.ro, tel: 0722814991) şi www.letsrock.ro . In Braşov acestea se pot achiziţiona şi de la Centrul Cultural Reduta şi Magazinul House Of Music (str. Republicii nr. 48).

Rezervări de bilete pentru cei care vor veni de peste mări şi ţări sau pur şi simplu pentru cei care vor să achiziţioneze biletul în seara spectacolului, se pot face şi pe adresa de mail next.dream.event@gmail.com .

Veniţi, ascultaţi, deschideţi ochii, visaţi!

www.nextdream.ro

QuantiQ www.myspace.com/quantiq
Laonlyness www.thelao.ro
Oniric www.oniricband.org

facebook: http://www.facebook.com/event.php?eid=176836945700305
last.fm: http://www.last.fm/event/1903795+The+Festival+Of+Dreams
MySpace: http://www.myspace.com/events/View/10669499/Next-Dream-Event/

Pacea Zeului Astronaut (Stare, partea a XII-a)

2011-04-21T01:02:00.001+03:00

Oricât ai spune, nu mă simt schimbat. Sau nu mă simt ATÂT de schimbat, precum ei spun... Eu am fost Mihai, sunt Mihai și voi fi Mihai - cu micile mele scăpări. Sunt perfect împreună cu ele. Perfecțiunea înseamnă, de fapt, ceea ce ești. Ceea ce sunt, în cazul de față.

E o seară tare bună de ascultat post-rock. GIAA mi se par melancolici acum, dar dimineață dansam. Serios, nu e ca și cum ar fi ceva în neregulă cu mine. Sunt bine, sunt bine. E un spațiu de care am nevoie. Ce mă sperie, într-adevăr, este să nu devină un spațiu permanent. Sincer, nu aș putea rezista așa. Temporar pot zice că e bine, tare mulțumitor. Știi cum e atunci când ești sătul? ...când ți se face rău doar gândindu-te la acel lucru? Așa mă simt. Sătul! Sătul de agitație, sătul de certuri, sătul de mofturi sau teribilisme. Am ascultat mulți ani felurite povești una mai complicată ca alta. Și am mai și trecut prin ele. Iar paharul s-a umplut... Fiind un pahar uman și, desigur, mai mare, ia mai mult timp până la golire. Că tot ziceam de spațiul acela! Partea frumoasă, presupunând că indiferența nu ar fi ceva pozitiv, e că aici pot fi trist și optimist și același timp. Nu mai sunt confuz, nu mai am nevoie de alte schimbări. Mă rog, de genul ăla de schimbări. Am scăpat și de complexul meu de a schimba oameni - acum ori suntem ok de la bun început ori nu mai suntem, că vorba aceea: „nu poți și cu ****-n c** și cu sufletu-n Rai”! Singura mea nelămurire e dacă sunt capabil de discuții existențiale sau nu. Am avut una mică în seara asta și nu am simțit nevoia să trec și pe la toaletă, dar acum când mă gândesc la posibilitatea de a mă gândi la felul în care am fost creați sau cum funcționează oamenii și mintea lor... Nu! Nu merge! Și cu toate astea, stau astăzi și aștept. Am în minte doar o himeră. Nu știu ce înseamnă asta; cert e că mi-ar plăcea o ploaie caldă în care să stau. Sau un hamac și un mic vânt să mă legene.

Am realizat că încă îmi place să cunosc lume nouă. Îmi place să îndrăgesc oameni. Cineva care are potențialul de a-mi fi drag - n-aș putea să-ți spun despre ea că am eu diverse feelinguri - a comentat prin dimensiunea asta a mea, a 667-a, că îi place cum văd eu lumea în care îmi fac veacul. Acum realizez că are dreptate și că poate fi interesantă. Dar dacă m-aș gândi la un film după lumea asta , probabil ar ieși ceva în genul „Being John Malkovich” - obositoare peliculă! Revenind la ale mele, e o lume haotică. O lume diformă, cum îi ziceam ei. Dar în lumea asta se ascultă Parov Stelar, Anathema, The Doors, Enya și Negură Bunget în același timp. Plus că în lumea asta se dansează ciudat! În lumea asta totul se învărte aiurea.

Oscilez acum între anumite caractere - mă întreb cum ar arăta Mihaiul cu anumite update-uri (și care din ele, că trebuie să aleg!). Din punct de vedere psihologic presupun că tot ce se întâmplă acum se datorează, probabil, ultimelor îmbrânceli ale adolescenței. Sunt legat pe patul lui Procust și... Asta-i versiunea finală a personalității mele? Că până acum am tot fost în versiuni „beta” - observații personale.

Într-altă ordine de idei, mă bucur că se văd roadele muncii și trupa deja mai apare pe câte un site, pe la câte un concert, șamd. Sper să continue panta ascendentă și cu organizatul, că tare mult îmi place. Ar trebui, totuși, să încep să mă pregătesc serios pentru bac. Se apropie și simt că nu știu mare lucru. Continui să fiu optimist - probabil e de la vitamina B!

Mitul Soarelui Negru (Electricitate 2)

2011-03-28T15:27:00.006+03:00

Prima parte AICI.
NOTĂ: Orice asemănare cu persoane sau evenimente reale este pur întâmplătoare!

Astăzi se împlinesc 14308 ani din ziua în care a dispărut. Am așteptat-o pe același doc de când a plecat. Acolo unde mi-a spus că ne vom revedea. Nu am plecat nicio secundă! Îmi este încă frică să dorm, frică să-mi închid pleoapele pentru o clipă, căci s-ar putea să o pierd. Cu toate că m-am gândit de multe ori să plec de aici, dar… Pe cine păcălesc?
Mi-am răscolit memoria cu permisiunea lui Cronos: orfelinatul și faunul nu mi-au dat pace. Luminează pregnant la linia orizontului - nu am cum să uit. Iar singurele răspunsuri sunt pur ipotetice. Amintirile există, dar nu și logica. Îmi aduc aminte cât de genială era iarna atunci. Iar ea… Ea era om! Da… vremea pe când cea care pretindea că e din Țara Galilor era om! Și îmi mai aduc aminte că îi plăcea mult să râdă. Alte fragmente din minte îmi arată imaginile unui coridor infinit, dar pe care ea reușea să îl străbată învârtindu-se. Tot ea m-a convins să urc prima dată pe scenă. M-a criticat subtil. Dar totul era altfel…
Visez!
Morfeu se joacă.

L-am iertat pe Cronos… oarecum. Nu și pe Morfeu, căci el… El mi-a făcut viața un iad! M-am săturat de realitățile lui alternative și de impulsurile electrice. Și de minciuni. DE TOT! Cronos îmi repetă permanent că ar trebui să renunț... E greu și nu mă înțelege; la urma urmei, e vina lui pentru tot ce s-a întâmplat. Singurul motiv pentru care am ales să îl accept a fost faptul că nu am avut încotro. Am rămas singur, fără a avea forța necesară pentru a-mi crea universul. Și pentru cine sa îl fac?

Și cu toate că ea m-a trădat, nu pot să nu o iert. EL, zeul Timpului, a avut grijă să mă țină la curent cu tot… Dar încrederea în C. persistă. Diavolul!
Sunt curios dacă ea mai știe că am zburat prin ninsoarea primordială... Îi plăcea vata de zahăr, asta pe vremea când existau tonete la fiecare colț de galaxie. Ce viață! ..nu credeam că voi ști vreodată despre acel trecut. Numele meu era Adam și nu exista acest loc finit. Nu existau nici demenții ăștia, Cronos și Morfeu. Dar… a plecat și atunci. Doar pentru mine era începutul. Și a fost genial, cu toate că… aparent am fost un pion. Am tremurat pentru joc! Mi-a arătat ce înseamnă un Blitzkrieg și asta face acum ca totul să fie și mai confuz. …un simplu pion într-un alt șah universal și paralel. Nu înțeleg ce vrea să însemne, dar asta-i a doua viață ce se contopește cu a treia - și nu aș putea spune care e cea reală.
Obișnuiam uneori să avem lumea la picioare. Lumea noastră... Înnebunesc! Tot ce știam eu îmi joacă macabru și confuz prin fața ochilor. Mă simt nevertebrat. Uite acel moment în care eternul aparține de trecut, și nimic nu este veșnic. Eu nu mai exist, urmează doar să mă confund cu cel de-al 14309 an. Cine știe? Poate acum îmi voi vărsa sângele pe cer - voi schița astfel un arc. Docul acela? Mâine va fi ultima zi în care va exista, bestie! Lucifer trebuie să își reia locul. Nosferatu, cum îi zice, pendulul…
Starea mea a adus norii negri ce acoperă de ceva vreme bolta. Iar dacă robia mea aici este pe sfârșite, îmi iau în considerare dreptul de a-l subjuga pe Cronos. Îi fac semn să vină către mine, asemenea unui servitor:
- Îți ordon, sclavule, să o aduci! spun categoric, uitându-mă pe furiș la expresia lui.
Stă puțin pe gânduri și îmi răspunde:
- Știi că nu ai niciun drept să faci asta, nu? Ți-aș putea lua viața chiar acum.
- Cronos, dragule, e timpul meu acum; de data asta, EU conduc jocul!
Cel ce stă în fața mea se abține, apoi se înclină și dă de înțeles că îmi va urma ordinul. Rămân pe doc și privesc în larg, așteptând ca ea să apară. …și cât am așteptat!

Sunetul pașilor îmi dă de înțeles că demonul meu a fost adus. Continui să stau cu spatele către țărm, ținându-mi privirea fixă asupra valurilor.
- Poți să te retragi, spun.
Zeul timpului îmi ascultă din nou ordinul și se îndepărtează. Doar câteva momente, iar liniștea e din nou restaurată. Aproape insesizabil se aude și respirația greoaie a fetei. Mă întreb la ce se gândește… Sau dacă mă mai recunoaște. Dacă îi e teamă și dacă a auzit cine sunt acum.
- Îți mai aduci aminte? întreb pe un ton formal și rece.
Ea ezită să răspundă. Durează câteva clipe până când vocea ei timidă reușește să se facă auzită:
- Nu înțeleg…
Mda… Mă întorc încet cu fața spre cea care stă aproape căzută pe lemnele distruse ce formează podeaua docului și mă apropii. Îi ațintesc privirea și încerc să o citesc. Cât s-a schimbat! Cât s-a schimbat… Îi recunosc trăsăturile - nu le-aș putea uita vreodată, desigur -, dar respectul acela pe care îl impunea… Sau acea încredere formidabilă... au dispărut! Asta am așteptat eu atâția ani? Căci, Dumnezeule, ea a dispărut! Acum, în fața mea, stă doar umbra amintirilor. Umbra măiestriei. Până și rochia neagră ce o poartă acum spune câte ceva… Și, totuși, pieptul mă arde îngrozitor...
- Chiar nu înțelegi? Chiar ai uitat totul? zbier în timp ce o prind brutal de bărbie.
Ochii ei se măresc și pare speriată. Aceeași voce timidă răspunde încet:
- Tu…
- Da, eu! Eu nu te-am uitat, îi spun.
- Dar…
- TACI!
Întrebările mi se învărt rapid prin minte, asemenea cuvintelor și amintirilor. Totul devine încețoșat, căci mă pierd. Încerc să mă potolesc. Aștept câteva clipe, apoi întreb încet:
- De ce… De ce m-ai uitat?
Nu o mai pot privi în ochi. Nu mai pot, pur și simplu. Nu pot!
- Știi că te-am așteptat fără oprire? continui. Uite aici am stat! arătând docul în întregime. O singură dată nu mi-am apropiat pleoapele! Mi-am făcut atâtea speranțe, am crezut în tine. Mi-ai promis că te vei întoarce! Mi-ai spus să stau aici, deși te-am rugat să rămâi, te-am asigurat că totul ar fi bine. Ai refuzat, deși păreai să vrei să stai… Ți-am spus că te iubesc. Aici am greșit, nu? Sau am greșit că nu te-am lăsat baltă? …DA, AM GREȘIT! Și? Trebuia să mă aștept… Trebuia, de fapt, să am curajul să te înfrunt încă de când te jucai cu mine. Dar pe-atunci mi-a plăcut, și nici în zilele lui negre Morfeu nu mi-ar fi dat impresia că s-ar putea întâmpla asta… Cât ești de lașă! Ai distrus… Ai distrus electricitatea noastră, să știi!
Fac o pauză, fără a aștepta, însă, vreun răspuns de la ea. Ființa ce-mi stă în față acum îmi pare mută.
- Am încercat să te uit, spun, am încercat să scriu despre tine. Am încercat să-ți trimit insule. Orice! Orice… Iar acum nu mai suport marea! Nu mai suport docul ăsta putrezit. Liniștea mă omoară... Pescărușii mă omor. Tu… TU MĂ OMORI! Tu i-ai omorât pe toți, nu-i așa? Sau, cel cu care ai dispărut, trăiește? Căci în cazul ăsta, mi-aș putea face o părere certă despre tine. Dar așa… Uită-te la tine, ți-ai omorât propriul tău om nevertebrat!
Expresia ei a rămas la fel de impenetrabilă de când a realizat cine sunt. Cum, cum poți iubi pe cineva fără suflet? Trăiește măcar? Simt că privirea și tonul meu s-au înmuiat, războiul fiind clar pierdut. Dar…
- E vina ta, copile! îmi spune.
- …continuă, rostesc.
- Ai fost…
- Am fost…?
- Nu tre…
- Gata! o întrerupe acea voce bătrână impunătoare.
Cronos…
- TU! Pleacă! îi zic. Îți ordon!
- Om, timpul tău s-a scurs.
Se îndreaptă rapid către mine și mă apucă brutal de gât. Din spate apare și Morfeu. Cei doi… Cei doi mă vor dispărut, știu. Simt cum sunt tras în spate cu putere de către același Cronos, apoi aruncat, cu toată forța sa, în mare. Imaginile îmi devin din ce în ce mai fragmentate, astfel că realizez doar impactul cu apa mării. Ochii încep să mă usture, plămânii îmi sunt inundați, iar în fundal, Beethoven îmi cântă liniștit. Totul se înnegrește, rămânând doar iluzia fetei în alb izolată undeva, într-un colțișor. Cu tot cu doc, orfelinat, faun, căci ele însumate mi-au construit mitul. Acum totul e negru…

Iluzia, Podul și Casa 667

2011-03-15T20:15:00.004+02:00

Hai să ne pierdem! Tu și cu mine.
Sunt melancolic de fericit! Zbor printre gânduri cu mine și tine. Iar totul se întâmplă fără limite. Eu urăsc limitele. Și, cu toate astea, mă blochezi! Fără a avea vreun sens. Tu mă blochezi! Apoi... Nu. Nu, eu oscilez între ceea ce simt. Ăsta-s eu. Asta fac eu. Oscilez! Uneori mă înspăimântă gândul că podul, care exista acolo încă de dinainte de aterizarea ta pe această planetă, s-ar putea rupe la un moment dat. E podul nostru de piatră. Podul pe care, cel puțin, eu, îl știam de atâta timp... Podul pe care am visat să-l locuiesc de când am apărut și eu aici. E un pod perfect, asta îți pot spune. Iar acum, când îți voi zice că tu l-ai construit, vei fi confuză. Dar, bine, nici eu nu înțeleg prea multe. Revenind la podul nostru, mai îmi e teamă că la un cutremur, el se va prăbuși. Nu m-ar deranja să te știu de aceeași parte cu mine, dar dacă tu vei dincolo? Sau, dacă vei pleca? Știu, știu, știu. Zici că nu vei pleca. Și te cred, puiule. De asemenea, mă mai intreb... Of, nu e bine. Știi ce? TOTUL e exact cum trebuie să fie. Orice s-ar întâmpla, niciunul nu va cădea. Nici podul. Eu cred în eternități. Și în bine. Dar de ce m-ai adus aici? Eu mă iubesc prea mult? Nu crezi că, de fapt, tu ești cea care își permite prea multe? ...nu că m-ar deranja...
Plus că, mai avem și o Biserică de Lemn...

Pămîntul Norilor (Stare, partea a XI-a)

2011-03-11T23:36:00.004+02:00

Să-ți mai povestesc despre lume? Nu e suficient cît știi tu? Adevărul e că îmi place să fac asta. Îmi place să mă pierd... Să mă pierd în oameni. Printre oameni. Îmi place să mă las purtat lent de val. Pe val. Și să mă ducă departe.
Și tot așa, mă duce sentimentul departe. Iar acum aș zice că sunt claustrofobic. Pămîntul! prăbușindu-se peste mine... Am atît de multă încredere în... ! Și se rotește! Totuși se rotește! Dacă aș putea vreodată face diferența. Ce scriu e atît de abstract... ATÎT de abstract! Vreau să contez, știi? Vreau să îmi analizezi tu mintea și să-mi spui că nici nu exagerez. Că doar fac asta zi de zi. Sunt confuz. Al naibii de confuz. Și distrat. Pentru că omiți, omiteți, anumite lucruri. Iar acelea sunt cele mai importante. Legate de mine, desigur. În seara asta am promis că sunt mai important față de restul zilelor. Și funcționează... Dar tot sunt slab. Tot există acea fisură care, fiind descoperită, mă... distruge în fața celorlalți. Nu pot decît să mă retrag încetișor. Muzica e, de fapt, viața mea. Și celelalte lucruri. Gen nimic-ce-presupune-ceea-ce-presupunea-înainte, înțelegi tu. Din seara asta închid, pentru că nu mai am nimic. Îmi vreau luna pentru mine, atît. În rest, aș distruge. Doar aș distruge.

It feels like spring again!

2011-03-10T18:00:00.006+02:00

Am adormit tare greu aseară. M-am gândit și m-am gândit... Sper că Biserica mea nu a fost construită în van; și mai ales că are o fundație solidă. Degetele au stat încrucișate toată noaptea, sperând cu tot copilul din mine că astăzi va fi puțin altfel. De fiecare dată fac asta.

Eu pierd oameni, asta fac. Așa am impresia. Da, singurătatea nu-mi place. Aia, de aia zic! Iubesc muzica din tot sufletul. Poate ea... M-am săturat de orice sentiment greu, apăsător; vreau... vreau atât de multe. M-am săturat de tot ce înseamnă stereotip. Și mai ales, m-am săturat de căutări și de gândurile mele negre. Paranoia mea. Încă o am! La naiba cu ea. La naiba cu tot. De ce nu pot să dau, pur și simplu, un restart? Doamne, ce bine ar fi dacă aș avea un buton pe care să-l apăs și să ajung în te-miri-ce univers paralel. Poate dincolo nu voi face aceleași greșeli. Poate nu o să mai fiu preocupat să nu calc strâmb. Pentru că perfectul e atât de relativ... Și mi-e greu să iau vreo decizie, mă gândesc atât de mult la viitor! Există universul fără viitor? M-am săturat de atâtea schimbări și, totuși, m-am săturat de aceleași drumuri către aceleași locuri plictisitoare; m-am săturat de aceleași fețe obosite pe care le văd zilnic pe stradă. Of, vreau o insulă doar pentru mine. Și știu pe cineva care poate ar vrea să-și împartă singurătatea. Cu mine.
Poate atunci când nu mă voi mai frământa atât, va însemna că nu îmi mai pasă. Poate așa sunt eu construit și condiționat să funcționez. Observi câți „poate”? Toți cu același scop... Dacă nu aș căuta acel perfect, ce m-ar motiva? Dar... Se învârte totul și nu mai înțeleg nimic.

De data asta, ea se simțea mult mai bine. Stăteau pe marginea docului, jucându-se ușor cu picioarele în apă. Valurile micuțe ce se formau se îndepărtau la fel de încet spre linia orizontului, la un moment dat făcându-se nevăzute. Fata își lăsă capul pe umerii lui.
el: Tremurăm.
ea: De ce ne este frică?
el: De impuritate?
ea: Sau poate...
el: Poate perfecțiune.
ea: Fără pauză!
el: De ce ne este frică?
ea: Ne este frică!
el: Suntem...
ea: ...superificiali.
el: Ai avea...
ea: ...curaj?
el: Doar certitudine.
ea: Insula ta ne așteaptă!
el: Dar...
ea: Insula ta ne așteaptă!
el: Va fi pace?
ea: Fără pauză!
el: Fără sfârșit...
ea: Tot timpul...
el: ...fără noi doi...
ea: Lumea...
el: Niciodată!

Biserica de Lemn

2011-03-03T22:36:00.006+02:00

Ai fi tu în stare să mă lași atât de dezolat? Sper că nu. Căci hora întocmită de soartă mă epuziează când și când. În special când îmi place să mă uit în depărtare. Culmea e că deși am ochelari, văd departe, puiule...

Valsăm rapid pe scenă; ne înălțăm cât mai sus. Iluzia prinde aripi încet, încet. Pe măsură ce pașii noștri se ondulează în aer, gravitația pare să-i dea drumul din ce în ce mai mult. Ajunge să atingă podeaua scenei din ce în ce mai rar. Mult mai rar ca pașii mei... Dar, deodată, lumea se rupe în două! Haosul ne propulsează aproape de Marte. Iar imaginea este terifiantă. Scena orbitează acum Universul. Valsul meu se intensifică, mă rotesc cu viteza luminii. Eu sunt lumina; sunt soarele. Pe-alocuri, mă prefac în furtună, iar uraganul meu o absoarbe pe cea care încă zboară lângă mine. Îi simt părul ud cum îmi atinge brațul. - Ce mai e acolo? și arăt către fosta planetă albastră acum sfâșiată. - O lume a formelor, îmi zice. Între timp, uraganul meu s-a uscat, căci simt cum fulgerele îmi zdrobesc energia. Încep iarăși să mă rotesc. Repede, repede, repede, pe ritmul muzicii. - În lumea mea nu există timp, îi spun. Și eclipsez. Ea... ea continuă să valseze, ruptă total de acele legi impuse și se menține deasupra scenei dând ușor din aripi. Așa simte ea teatrul! Zboară deasupra.

- Îți mai aduci aminte că eram tineri? o întreb.
Dă încet din cap în semn de „da”.
- Îți mai aduci aminte că dansam repede?
Același răspuns din partea ei.
- Îți mai aduci aminte când îți strecuram bilețele sub ușă? Îți mai aduci aminte când valsul nostru îngheța și mă speria?
Cu toate că tace, cunosc privirea ei... Memoria sa nu mă trădează și îi rulează prin față imagini.
- Îți mai aduci aminte când exista iubire? Îți mai aduci aminte când pierdeam timpul numărând stelele? Îți mai aduci aminte când zbieram la ele?
Tonul meu crește în intensitate, observând cu greu asta.
- Îți mai aduci aminte când zburam pe deasupra orașelor? Îți mai aduci aminte când dansam pe scenă? Îți mai aduci aminte când controlam totul? Când luna venea ori de câte ori o chemam la picioarele noastre? Când mă transformam în uragan și rupeam pământul în două? Când pacea o distrugeam noi? Mai știi?
Vocea mea a ajuns să sfideze natura. Tot universul mă ascultă.
- Și îți mai aduci aminte când mi-ai promis atâtea? Când ai înghețat și tu! Apoi te electrocutam ușor... Îți mai aduci aminte când deranjam haosul? Îți mai aduci aminte când distrugeam totul? Când aruncai cu piramidele după mine? Când suflam toată apa de pe pământ? DAR SPUNE-MI, ÎȚI MAI ADUCI AMINTE TOT TIMPUL ĂLA ÎN CARE PLECAI CU INSULA? CÂND TOT FUMUL ÎMI INUNDA PLĂMÂNII!? MAI ȘTII CÂND LĂSAI PIRAMIDELE ȘI ARUNCAI SPRE MINE CU GÂNDURI? CÂND CALUL TĂU ÎȘI BĂTEA JOC DE VIOLENTUL NOSTRU!?
Mă sprijin cu mâinile de genunchi să-mi trag sufletul și aștept să treacă cele două ore. Apoi întreb:
- Mă grăbesc?

Electricitate

2011-02-17T17:44:00.005+02:00

Postul original AICI (2 iunie 2009); modificat în 17 februarie 2011.
NOTĂ: Orice asemănare cu persoane sau evenimente reale este pur întamplătoare!

Morfeu îmi șoptește că e totul e bine și că nu este străin. De fapt, chiar îl cunosc de mult timp, dar ceva nu-mi pare a fi în regulă. E optimist, iar felul în care o spune mă face și pe mine să mă simt încrezător, fără a-l înțelege. Îmi mai spune că el nu a fost niciodată acolo, indicându-mi locul în care se află Cronos.

Miroase a iarnă. Tot timpul am fost fascinat de ninsoarea lentă și felinarele pale. Însă momentul în care Îi văd pe cei doi mă cuprinde frica. Încerc totuși să mă prefac că nu i-am observat. Încep să pășesc ușor și timorat, dar în ritm de vals.

Două viori se înalță cu eleganță printre fulgi. Îi invită la dans.
În spatele meu simt prezența cuiva. Întorc capul și văd silueta unei fete ce dansează printre fulgi în ritmul viorilor. Îmi place și mă uit insistent. Se apropie de mine cu pași repezi și, odată ajunsă lângă mine, începe să se învârtă în jurul meu, fredonând versuri ce se potrivesc melodiei. În cele din urmă se oprește cu spatele în fața mea. Râde copilărește și se întoarce.
- Tu? întreb.
- Da, eu! spune zâmbind în timp ce își înclină ușor capul într-o parte.
- Te cunosc?
- Poate, răspunde scurt.
Zâmbetul ei mă dezarmează. Simt că mă sfidează, simt că se joacă cu mine.
- Cum te numești? o întreb din nou.
- Îți spun doar că numele meu începe cu „C” și m-am născut în Țara Galilor!
- Și...
- Atât! mă întrerupe.
Impune respect fără a ridica tonul. Prezența ei înșiși impune respect. Sunt uimit, dar totodată confuz; iar ea zâmbește și mai larg.
- Hai să ne jucăm, spune.
Fără să mai apuc să deschid gura, își îndreaptă degetul către mine și înainte să clipesc, îmi dau seama că mă aflu într-alt loc... Ea lipsește. Ciudat, locul îmi pare familiar. Sunt sigur că în spatele meu se află un orfelinat și mă întorc pentru a-mi confirma. Puteam să jur... Ceața deasă, însă, mă împiedcă să îmi dau seama ce se află în jurul clădirii. Cobor de pe trepte, în fața mea deslușindu-se siluetele unor copaci.
- Caută-mă! spune.
Mă apropii de pădure și observ o cărare între doi stejari masivi, asemeni unei porți. Observ faunul sculptat pe scoarța copacului din dreapta, fără a-l studia însă. Cu siguranță e opera ei. Intru și urmez cărarea, ascultându-mi instinctul la fiecare bifurcație. Se întunecă afară. Nici furtuna nu întârzie să apară, asemenea fulgerelor. Încep să grăbesc pasul, dar parcă mi-e din ce în ce mai greu să merg. Întunericul nu mă ajută. Astfel, încep să ating ușor scoarța fiecărui copac. Îi simt prezența din ce în ce mai tare, iar inima începe să se zbată în mine. Uit de toate stările negative și devin exuberant; mai am puțin. Ea devine precum un magnet, căci îmi simt inima vrând să iasă din piept, să mă conducă mai repede...
Am ajuns! Rămân fără aer. Sfântul Graal. Mi se pare imposibil...

Dumnezeu dansează. Țipetele devin haotice în intervale infinite, intervale amestecate cu vin roșu. Catifea și transpirație. Electricitate alternativă; buze umede în dansul viorilor. Valsează. E 24. Dumnezeu zboară deasupra orașului.

Adorm.

Mă simt mai presus decât Zeus însuși. Ce a fost a fost, căci Morpheu e păpușa mea, iar Cronos mă urăște. Vreau să îi demonstrez că sunt puternic. Cel mai puternic.

Ora 23. Ora 23 și jumătate. Ora 24. Ora 24. Ora 24.

Deschid ochii și mă ridic brusc. Magicianul m-a trimis în fața unui teatru părăsit. Sub măștile gigantice de lângă intrare era un afiș: data spectacolului - 24 noiembrie. Se joacă cu mine, știu. Chiar se joacă cu mine!
Devin nervos și urlu către ea, oriunde ar fi:
- NU AI DE GÂND SĂ TERMINI?
- Îți place.
Rămân pasiv. Habar nu am de unde s-a auzit vocea, dar nu vreau să cedez și să o caut. Mai încerc să scot ceva:
- Unde sunt? De ce faci asta?
- Pui prea multe întrebări ...inutile. Hai, dragule!
Vocea s-a auzit chiar din spatele meu. Mă întorc și…
Se întoarce cu spatele la mine și urcă grațios treptele teatrului. Privește intens acel afiș și îmi spune:
- Îți place teatrul?
- Depinde. De ce?
- Uite cum facem, nu mai pui nicio întrebare și ai încredere în mine.
Tac. Încerc să profit și îi accept jocul. La urma urmei sunt cel mai puternic.
- Hai înăuntru, îmi zice.
Merg în spatele ei. Trecem printr-un fel de hol mare, după care intrăm în sala de teatru. Pocnește din degete iar candelabrele se aprind. Urcă pe scenă și îmi face semn să mă grăbesc.
- Dansezi? mă întreabă în cel mai adorabil mod posibil.
Dau din cap că da și zâmbește. Face elegant un semn pianului iar clapele acestuia încep să se miște armonios. Se apropie de mine, ne prindem mâinile și începem să ne mișcăm. Închide ochii; rămân aprinse doar candelabrele ce luminează scena. Închid și eu ochii și simt treptat cum nu mai am nimic sub picioare. Mă simt incredibil de liber; presupun că zburăm. Nu vreau să deschid ochii și să știu că aș putea strica totul. Am încredere în ea... Iar muzica devine mai intensă.

Dumnezeu dansează. Soarele negru mă alină. Urletele în tensiunea levitației. Electricitate și haos nebun. Cascada infinită zbiară. Lună plină când Marte retrograd și iar urlete. 24 este.

Morfeu își face loc în capul meu. Devin claustrofob.

Stă la capătul docului și privește în larg. E îmbrăcată într-o rochie albă. Mă duc înspre ea. Se aud doar valurile și pașii mei înceți.
- Trebuie să te întorci, îmi spune.
- Pot sta, dacă vrei.
Zâmbește ușor.
- Nu e după mine. Și eu voi pleca imediat, spune.
- De ce? Ai putea sta. Am putea sta. Uite...
- Da, așa e.
Oftez. Am intrat cu adevărat în jocul ei iar acum nu vreau să ies.
- Te pot întreba ceva? zic folosindu-mi inocența.
- Sigur, ce anume?
Se folosește de același zâmbet. Mă doare... Într-o viață anterioară, ea a mai fost aici.
- Te voi mai vedea?
Începe să râdă. Recunosc că sunt naiv, dar, la urma urmei, eu sunt mic.
- Bineînțeles. Uite, ne putem întâlni aici. Ce zici?
Dau din cap ca un copil. Începe să râdă din nou și se îndepărtează de margine. Pare să vrea să zică ceva, însă se răzgândește. Se întoarce cu spatele și începe să pășească...

Mă întorc cu fața spre mare. Se întunecă brusc. Valurile își cresc intensitatea; totul devine agitat, până și eu. Sunt frustrat, nervos; ard. Simt cum un pumnal îmi străpunge spinarea și ceva se prelinge pe spate. Probabil e sângele. Nu mai reușesc să înghit durerea și încep să urlu. A câștigat.

Vivat Cronos!
24.

Când ea moare...

2011-02-16T14:53:00.005+02:00

Ce mi s-a părut ciudat la început, era spațiul în care locuiam. Accesul în curte se făcea printr-un fel de culoar în care nu încăpeau două persoane. Și știu sigur că pe-atunci erau două scânduri care „alcătuiau” podeaua coridorului - în dreapta era beton, căci casa se află sub nivelul străzii, iar în stânga era casa propriu-zisă.

Mă rog, în ziua despre care vorbesc, pierdeam vremea cu A. și încă niște persoane pe care le-am cunoscut atunci - ceva prieteni de-ai lui. Stăteam pe „sub Tâmpa” - la doi pași de acea casă. Era vară și ne-am adunat cum obișnuiam să o facem tot timpul... Referitor la cei pe care i-am cunoscut atunci: erau vreo trei sau patru, nu îmi aduc aminte decât de ea. Știu cum arăta la față și cam cât de înaltă era. Restul, habar nu am. Parcă mai era un tip din Șaguna. Parcă. Cât de mult îmi displace atunci când uit ce se întâmplă. Ar fi trebuit să descriu toată ziua acum, însă mintea mea s-a pierdut prin detalii... exact ca printr-un labirint. Trecând peste spațiul nescris, îmi aduc aminte că ea s-a certat cu cineva atunci, un fost prieten sau unul care îi tot dădea târcoale. Iar mă pierd. La un moment dat am mers și am luat-o în brațe. Obișnuiesc să iau lumea în brațe, îmi place. O țineam strâns și o încurajam cumva. Apoi, mi-a spus că ține foarte mult la mine. I-am răspuns că și eu, cu toate că o cunoscusem atunci. Dar mă atașez ușor de oameni, nu mi se pare nimic greșit sau ciudat. Și pentru câteva momente m-a ținut așa, de data asta strângându-mă chiar ea. Din cer m-a lovit apoi... A urmat un ...neașteptat... „te iubesc”. E destul de confuz de multe ori, pentru că... Pentru că deja nu mai știu ce înseamnă. Unii îl spun aiurea, alții îl folosesc foarte des cu oricine mai mult sau mai puțin apropiat, mai sunt cei îl spun foarte rar, când simt iubirea într-acel mod despre care știu toți, și mai sunt și acei care nu îl spun niciodată - ori din cauză că li se pare penibil, ori zic o singură dată în viață, formând astfel excepția care întărește regula. Ea cine era? Citesc bine oamenii, dar... ea ce și cine era? Ce voia? Imaginează-ți că a trebuit să îmi cotrobăi foarte repede printre emoții și sentimente. Cu toate astea, buzele mele au rostit singure și timid „și eu”. Și ea a continuat să mă țină strâns în brațe. Avea nevoie de asta, doar trecea printr-o perioada grea. Apoi am simțit cum universul se așează pe umerii mei. „Pot să te sărut?”, mă întreabă. Iar buzele mele, ca și înainte, fără niciun fel de control din partea mea, și-au dat acordul. Și ne-am sărutat. Cred că a fost ciudat. Așa zic. Poate din cauza haosului, sau poate că avea stilul mai ...altfel de a săruta. Oricum a fost, mi-a plăcut. Și... cum se întâmplă de obicei, a trebuit să plece. Aș fi vrut să mai stea, dar am fost atât de confuz! Mă întrebam (și încă o fac) ce am putut simți pentru ea. De ce ne-am sărutat... Arăta bine, asta știu. Și vreau să cred că nu era doar atât.

Am rămas cu A. și încă o parte din persoanele pe care le întâlnisem în ziua respectivă și de care nu îmi păsa. Și au urmat niște discuții despre ea. Nu mai rețin nimic... Hate it. Iar apoi m-a sunat. Nu știu de unde făcuse rost de numărul meu - pe acea vreme aveam un număr de Cosmote. Și ce regret eu acum e faptul că nu i-am dat atenție. Poate de asta am ajuns aici. Ea voia să vorbim, în special despre noi, eu tot îi spuneam „stai o secundă” și continuam să ...strâng? de prin casă. Habar nu am ce naiba făceam, cert e că acum mă urăsc. Mi-a spus la un moment dat „e o prostie, nu are rost”. Eu i-am spus în continuare să aibă puțină răbdare... Nici măcar nu știam ce să îi mai spun, dar ce mă enervează, de fapt, e că nu am putut să-mi fac timp pentru ea. Voiam să termin cu prostiile alea ca apoi să pot vorbi liniștit cu ea. Nu am apucat... A mai spus încă o dată „e o prostie” și a închis. De atunci nu am mai auzit de ea...

Între timp, a început să îmi vibreze telefonul pe birou. Am deschis ochii și era dimineață. Întârziasem la școală și... Mi-am băgat picioarele în prima oră și am început să scriu despre ea. Încă mă întreb de unde aș fi putut s-o cunosc. Nu am mai văzut-o vreodată... Cred. Sentimentele mele încă sunt acolo, dar ea nu. Unde naiba ar putea fi? Sunt 3 miliarde și jumătate pe care le-aș putea întreba. Vreau să o găsesc și să îi spun că îmi pare rău și că nu a fost o prostie! Și totuși, m-am trezit...

Monolog adresat fulgerului. Adică fulgerului egocentric. Eu.

2011-01-29T01:28:00.007+02:00

Aș scrie despre tine. Ți-aș vorbi, cred. Câte în lună și în stele. Dar mi-e frică acum să mă uit acolo dacă ești pe cer, pentru ca nu vei fi... Așa-i? Mi s-a spus că tu ai pereche. Un fulger pereche. Îi păcat, că amu’... Mamă, sunt atâââât de electrocutat. Și mintea mea o ia razna. Neuronii fac sinapse aiurea. Nervul IX la un moment dat ajunge să fie V. Îți dai seama? Păi iubire, asta-i biologie. Nici măcar eu nu o știu. Și, Dumnezeule, acum nu se va apuca vreun medic să mă citească, nu? Și nici fulgerul nu dă la medicină. Îi (la) uman, așa știu. E fulger (de) uman, frateeeee. De ce nu trăsnește acum? Cer prea multe? Am realizat atâtea și e ciudat, pentru că acum aș simți nevoia să fac niște ritualuri d-alea de chemare a furtunii. Că apoi când mă voi trezi, cât de mândru voi fi, dar pulsul tot îmi va sta pe acoperiș. Coaie, spune-mi dimineață că nu am nimic de pierdut. Dar acum, căcat... VĂD DOUĂ FULGERE. Cred. Și e mind-numbing. Fucking. Whatsoever. Îmi vreau pacea. Îmi vreau... totul. Vreau să știu fulgerul doar al meu. Cum obișnuiau visele mele să o facă. Dacă ai ști cât am ajuns să detest termenul „imposibilitate”... Și „vis”. Și mă lovesc în fiecare oră de ele. Sunt imposibil și visător, aparent. Dar știi ce? De acum voi fi direct. Na, că sunt și ambițios! Dar zău, o să-mi fie mai bine!? Poate dacă nu s-ar mișca biroul acum, m-aș crede. Îi cutremuuuur! Trebuie să mă pun la punct. Clar. O Sahara... mi-ar prinde bine. Căldură insuportabilă. IMPOSIBILĂ!!! Îți vine să crezi căăă... Epa, nici mie! Dar cine poate să mă pună pe mine la punct? Eu simt că nu mă pot ridica. Nu mă pot ajuta deloc. Refuz să mă cred condamnat așa. Deja sunt două întâlnite în șașe. Șanse? Habar nu am ce încercam să zic. Destinul a avut grijă să mă împiedic apoi de amândouă. Eu cred în destin când și când. E fun. Uite, acum chiar... Am nevoie de somn. Mai ales că nu-i niciun fulger cu care să vorbesc.
Îi cutremuuuuur!

Roșcatul fulgerului de Ianuarie

2011-01-28T00:38:00.003+02:00

Puțin mai devreme, fulgerul a revenit. Este… știi, nu mă pricep atât de bine la culorile sale. E un fulger tot roșcat, dar nu atât de aprins ca cel de dinainte. E un fulger genial. E un fulger nou, totuși. E un fulger care, sper, nu mai are treabă cu Hermannstadt-ul. Precum avea îngerul - îngerul din Hermannstadt. Dar acum e un fulger. E un fulger care… m-a trăsnit în ianuarie. Fulger de ianuarie. Fulger ce mă face atât de agitat. Nu am mai fost așa de... Și tremur. E frig și sunt al naibii de agitat. Și... simt că fulgerul ăsta e al meu. Poate nu este. Dar simt așa. Vreau să fie așa. Vreau să fac ceva în privința fulgerului. Să-l atrag? Să îmi semnalez prezența. Și intenția. Dar... nu, nu pot face asta. De ce, căcat? Iar mă izbesc de aceleași ziduri. El tot acolo e, eu tot aici. Și acum încep discuțiile despre „what if”, vise și „de ce”. Nu, nu, nu, mă abat prea mult de la fulger. E special. E un fulger care m-a făcut iarăși să îmi placă ninsoarea. E un fulger atât de mind-fucking. E un fulger dubios. Foarte dubios, luând în considerare anumite lucruri ce... Nu mai sunt bun la asta. Nu te pot citi, îmi pare rău. Dar vezi, vreau să te cunosc. Și mi-e teamă să nu te îndepărtez. Nu, nu în acel sens. Ci noțiunea de fulger. Eu mă bucur când mă face să par paratrăsnet. Mă simt electrocutat. Și când mă gândesc că ei spun că au dat marele premiu altcuiva... Ce fraieri!

Cedând

2011-01-16T20:19:00.001+02:00

Scrisă - 23 iunie 2010, modificată - 30 noiembrie 2010.

Abia ai trecut peste o chestie nașpa, grea. Încet, încet, te repui pe picioare și îți spui că data viitoare nu va mai fi la fel. Astfel treci printr-o perioadă de tranziție în care îți impui anumite principii pe care crezi că le vei urma în perioada ce urmează și care te vor ajuta să-ți găsești calea spre liniște. Îți promiți că vei fi mult mai calm și că nu te vei mai implica sentimental în orice acțiune sau relație, nu la modul în care te-ai implicat în trecut. Îți spui și îți vei spune repetat că fericirea ți-o câștigi singur și că nu ai nevoie de un suflet pereche, o bere, un concert, și așa mai departe, și nu vei mai tânji după toate astea. Totul depinde doar de tine. După cum am spus, tu chiar crezi chestiile enumerate și le pui în aplicare: nu mai cauți disperat o relație, tu știi că totul va fi bine și o să reziști și fără concertul trupei tale preferate. Și trece o perioadă, totul fiind în regulă. Nu are absolut nimic rău ce să ți se întâmple, căci Universul se învârte în jurul tău. Și se învârte! Te gândești la toate prin care ai trecut și realizezi că dracul nu a fost chiar atât de negru. Data viitoare cu siguranță te vei descurca mai bine, căci ai avut revelația. Dar, la urma urmei, nu are cum să ți se mai întâmple ție ceva nașpa. După un timp te detașezi ușor de aceste principii, căci nu mai ai nevoie de ele. Ceva a venit în viața ta și te-a dezbrăcat de toate upgrade-urile venite în urma războaielor interioare. Ești confuz, dar refuzi să crezi că le-ai pierdut - rămâne doar mirajul lor: totul e bine în continuare, nimic rău la orizont. Între timp îți încalci și un principiu revelator, poate două. Începi să te implici, să îți creezi o nouă dependență. Un timp totul continuă să meargă bine, cu toate că îți dai seama că ai luat-o pe calea greșită. Te vei gândi deseori că ar trebui să îți readuci mentalitatea cea perfectă, dar parcă totul e prea bine acum, niciun motiv pentru care să renunți la bucuriile din prezent. Nu îți dai seama, în schimb, că pe seama trecerii timpului, acea revelație se îndepărtează de tine cu pași repezi. Te panichezi ușor când observi că am dreptate și începi să te zbați să reajungi acolo... doar că habar nu ai cum. Ai uitat drumul... Din acest moment, imprevizibilul cel teribil stă după colț așteptând să atace din clipă-n clipă. Știi asta, doar stai cu morcovul în fund de ceva vreme fără să poți face ceva. Și doare... Trăiești așa până când chiar atacă. Tortura te asfixiază; poate te gândești chiar la suicid, doar că ți-este prea frică de durerea fizică. Ești prea laș să o faci! Te întrebi ce se va întâmpla de acum înainte și speri că toată treaba cu 2012 este pe bune... Consideri că doar așa poți ieși din căcat. Te agăți de speranțe și de vise - la naiba, toată treaba asta murdară trebuie să se termine cândva. Îți faci planuri noi legate de viitor - cele vechi nu mai sunt valabile - și dezbați, sau mai bine spus, duci războaie cu tine însuți. Iar dacă tot e război, să se certe și copilul cu adultul din tine. Încerci disperat să ieși din masacrul ăsta dezgustător prin a-ți impune din nou acele principii, dar observi că nu au vreun efect. Îți spui încontinuu că vei câștiga... Vei câștiga! Dar nici măcar cea mai mică celulă din corp nu te mai crede, iar creierul tău începe să facă mișto de tine. Este mai rău de cât credeai. Nu mai funcționează nimic. La un moment dat, chiar ajungi să te întrebi dacă toate cele în care crezi și ai crezut au vreun rost. Poate că tipa din tren chiar avea dreptate: tu nu ai să fii vreodată fericit, căci toată povara acelui Univers care într-o zi se învârtea în jurul tău, acum este pe umerii tăi. După o vreme, te calmezi și îți acorzi din nou timp în care să te aduni, să îți aranjezi gândurile. Acum s-au mai liniștit apele... Tot Auschwitz-ul intern dispare încetul cu încetul, restaurându-se la fel de încet perioada de tranziție.

Și o iei de la capăt...

Storm

2011-01-16T02:33:00.004+02:00

Scrisă la 10 februarie 2010 și modificată în 28 noiembrie 2010.
NOTĂ: Orice asemănare cu persoane sau evenimente reale este pur întamplătoare!

Partea I - Fulger
Plouă în București și asta mă face să mă simt mai bine, mai ca acasă. Nu am crezut niciodată că orașul poate îmbrăca genul ăsta de haină. Am mai simțit Bucureștiul melancolic, căci mi se pare puțin depresiv, însă în felul ăsta niciodată. Pentru mine, capitala îmi aducea, cel puțin, aminte de căldurile insuportabile încă din primăvară. În cele din urmă, mă bucur, iar imaginea îmi va rămâne cu siguranță în minte poate pentru totdeauna. Mă apasă.

Nu știu cât timp a trecut de când nu am mai văzut-o, însă mi-e dor de ea. Foarte tare. Fără telefoane, fără messenger, fără mailuri. Nimic. Recunosc că am avut nevoie de o perioadă în care să nu vorbesc cu nimeni, să mă resetez. Pe motivul ăsta am pierdut șirul evenimentelor. Efectiv am rupt legătura cu ea și nu sunt mândru. De ceva timp m-a frământat toată treaba asta. Cred că am greșit. Mi-am lăsat baltă cea mai bună prietenă doar de dragul de a fi egoist. Iar de ceilalți prea puțin mi-a păsat.

I-am dat mesaj acum două ore spunându-i că sunt în oraș și am rugat-o să vină la gura de metrou de la Romană la ora 5. Nu mi-a răspuns, însă mă aștept să apară. Între timp, ploaia pare că vrea să se oprească.

Și totuși, perioada aceea mi-a fost benefică. Mă simt schimbat. Am făcut un pas incredibil de mare spre ideal. Pasul de care aveam nevoie. Am ieșit dintr-o groapă adâncă și a fost dificil având în vedere că nu am reușit să găsesc prea mulți bolovani de care să mă pot agăța. Dar poate a fost mai bine așa; sunt câteva lucruri pe care le-am învățat. Detașarea a fost completă și pot spune că acum mi-e mult mai clar ceea ce vreau să fac. Și ceea ce trebuie să fac. Deși încă mă consider timid, sper că am reușit să scap de acele ancore ce mă țineau limitat. Nu îmi place timiditatea. Mi-a lăsat tot timpul impresia că dacă voi face ceva greșit, lumea se va scufunda. Nici măcar nu știu ce poate însemna greșit în acțiunile mele. Binele și răul au alte valențe în mintea mea. Mintea mea complicată... Mintea mea pe care aș fi schimbat-o în orice moment doar pentru că acolo locuia și un adult urât și irascibil. Faptul că totul mi se părea complex... Vreau să cred că am reușit.

Am ajuns de câteva minute bune și ea întârzie. Mă rezem de marginea balustradei, dar nu pentru mult timp căci o văd urcând scările. M-a observat și ea însă rămâne impasibilă. O înțeleg. Și nu pot să nu remarc modul ei inconfundabil de a-și purta geaca descheiată, în ciuda ploii și a frigului. Face asta de când o cunosc, nu i-a păsat niciodată că afară e viscol iar ea moare de frig. Nu se grăbește, pun pariu că își caută cuvintele potrivite. Se oprește la un metru în fața mea și privește în gol, undeva spre stradă. Mă face să mă simt și vinovat. Aș vrea să o îmbrățișez, dar știu că nu m-ar lăsa. După câteva minute în care privirea ei m-a evitat și am sperat să deschidă gura, mă decid să rup tăcerea, încercând să par ușor dur:
- E trecut de 17.
- Știu.
A răspuns prompt iar tonul ei a fost mai dur ca al meu. E supărata pe mine, se vede de la o poștă.
- Hai să mergem undeva, e frig aici, îmi zice pe același ton dur.
Dau din cap că totul e în regulă și îi fac semn să o ia înainte.
Deși rareori mă întreabă unde anume doresc să mergem, acum a pornit categoric. Păstrează o distanță mare față de mine. O știu prea bine, iar în cazul de față aproape că mă detestă. Vreau să las totul așa deocamdată, nu am de gând să deschid gura. Nu până când stăm jos. Profit de avansul ei ca să-mi aprind o țigară. Îmi scot din buzunarul paltonului pachetul turtit de Kent lung și observ că mai am doar patru țigări. Iau totuși una și mi-o aprind greoi. Nu știe că m-am apucat, deci m-aș bucura să nu se întoarcă. Probabil mi-ar reproșa asta. Nici eu nu știu de ce m-am apucat, sincer. Nu am avut vreodată o părere prea bună despre fumatul în general. Sună ciudat dacă spun că am avut nevoie?

Fumez încet, cu capul în pământ. Îi va trece supărarea, voi încerca să-i explic ce s-a întâmplat. Dar dacă nu va înțelege? ...ba va întelege, ce naiba? Mă numesc Mihai și le duc pe toate până la capăt. Trebuie să-mi iasă. Trebuie! Îmi va ieși. Sigur îmi va ieși. Sigur...
Ajungem în fața unui pub. Văd că e pe două nivele, dar ea alege să mergem jos. Nu am mai fost aici până acum. Nu sunt dispus să cercetez locul și mă dezbrac de palton rapid. Mă uit după bar și pornesc înspre el.
- Două beri... Ă, Stejar, te rog.
Barmanul nu zice nimic, scoate din frigider două sticle, le desface și le pune pe tejghea. Îmi pare foarte cunoscut. Cât timp caută să-mi dea rest încerc să fac legături... Drace, e stereotipul metalistului chel și cu cioc.
Îi așez sticla în față și cu privirea ațintită spre etichetă îmi mulțumește. Acum-i acum...
- Îmi pa...
- Nu ai de ce, mă întrerupe ferm.
- Ba da.
Tace. Se simte tensiunea și sper să dezamorsez bomba înainte să explodeze. Am zis că pot, deci pot.
- Uite... lasă-mă să-ți zic ce s-a întâmplat.
- Să-mi spui ce? mă întrebă calm. Nici nu mă mai anunți când vii. Ești un dobitoc.
- Am fost... plecat... ceva vreme.
- Plecat? Nu, dragule, asta se numește altfel! zice ridicând ușor tonul.
Dă pe gât jumătate de sticlă. Eu prefer să nu spun nimic. Tăcerea e păstrată pentru câteva minute, iar eu încerc să-mi fixez privirea asupra sticlei; îi evit privirea. Pare să-și adune gândurile... probabil asta a făcut, căci deschide gura:
- Ai fost un dobitoc. ...și încă ești.
Mă abțin din nou. Nu-mi place să o văd așa, pur și simplu. Mă simt ca un căcat. Știu că are dreptate... însă asta e, trebuie să îi dau de cap acum.
- Nici nu ar fi trebuit să mă întâlnesc cu tine. M-ai dezamăgit...
A spus totul cu un glas tremurat. Îi apar niște lacrimi în colțul ochilor. Devin și eu neliniștit și încerc să pun capăt acestei stări.
- Chiar îmi pare rău, sincer! Știu, știu, știu... Trebuia să-ți spun înainte, dar am preferat să dispar de tot, să nu mai știe nimeni de mine. ...a fost mai bine așa.
După o pauză în care am încercat să-mi potrivesc cuvintele, continui:
- Te iubesc! Știi că ești cea mai bună prietenă a mea, știi totul despre mine și știi că aveam nevoie de asta. Iartă-mă, te rog! Iartă-mă, cel puțin de data asta.
Tace. Tace și mă doare. Liniștea e mai grea ca orice cuvânt pe care l-ar fi putut arunca spre mine. Ce naiba i-aș mai putea spune?
- Vreau să mă revanșez, dar habar nu am cum. Am stat și m-am gândit la tot ce s-a întâmplat și... știu că am greșit și îmi asum responsabilitatea pentru asta. Voi înțelege dacă nu vei mai dori să vorbești cu mine... Dar...
Nu apuc să termin de vorbit când se ridică ușor de la masă. Face un pas către mine și îmi face semn să mă ridic. Mă supun dorinței sale, după care mă ia în brațe.
- Mi-a fost dor de tine, prostule! zice.
- Și mie... spun zâmbind.
A trecut, totul e bine acum.

Partea II - Ploaie
Îmi zâmbește, cum făcea de obicei. O simt mai bine dispusă și mă bucură enorm. Îmi permit să o studiez mai bine. Observ că poartă un tricou colorat și blugi negri. E genul de îmbrăcăminte în care nu mi-o pot imagina. Moare de frig, dar, ca de obicei, nu face nimic în privința asta. Până și în bar e puțin răcoare iar geaca ei stă așezată stângaci pe marginea scaunului.

În ultima jumătate de oră i-am spus ceea ce cred că am schimbat. În concluzie a râs și mi-a spus că e amuzant cum am impresia că acum sunt „Dumnezeu”. În schimb, am evitat să pomenesc de ancora care încă-mi este agățată de picioare.
- Hai, spune-mi despre ea, îmi zice cu un aer părintesc. Cum o cheama?
Încep să râd.
- Aceeași iubire, spun ironic, dar asta nu mai e important. Nu va fi nimic, sau cel puțin asta cred. Și nici nu am nevoie... Ce zici, plecăm? Continuăm afara.
- Sigur.

- Devine rece... simt că-mi scapă.
- Am crezut că...
- Anumite slăbiciuni rămân, se pare... spun zâmbind.
Nu știu, nu am reușit să-mi schimb felul de a gândi în privința ei. A fost acolo tot timpul, ...cred. Și-a făcut cuib în cele mai adânci amintiri. Alea pe care nu le uită nici naiba... Sau poate ea le-ar fi uitat, nu știu. Mi-e greu acum să încerc să arunc vina pe ea. Am făcut-o de atâtea ori. Degeaba însă, eul meu urlă în decor că sunt un prost și că nu a fost nimic ciudat... sau special. Nici eu nu știu ce să mai cred. Nu-mi pot nega sentimentele, amintirile. Nu pot nega nimic.
- Ești masochist, îți place să-ți faci rău al naibii de mult! îmi zice categoric.
- Poate sunt... conchid. Dar nu mă pot urî și nu o pot urî nici pe ea pentru faptul că cea mai buna perioadă din viața mea, cele mai bune zile, au fost chiar ATUNCI! Sute de mile depărtare. A naibii coincidență...
- Mihai, calmează-te! spune în timp ce mă îmbrățișează. Nu arunca timpul ăsta în care ai încercat să te schimbi. Iar dacă o lași pe ea să distrugă ceea ce ai încercat să repari, te omor!
Am început să zâmbesc.
Din nou, mergând seara prin Lipscani, melancolia mea a început să dea din coate și să se trezească. Trebuie să recunosc că am tânjit după sentimentul ăsta. Sadic, știu, dar mă face să simt că trăiesc. E un fel de sport extrem pentru mine. E un drog de care am nevoie din când în când. Sau poate sunt niște aripi...
- Mă intrigă și mai tare faptul că ți-am promis că nu mă voi arde a doua oară, continui. Tot timpul a fost la mintea cocoșului că eu o să ies cu barba umflată...
În timp ce vorbesc, studiază atent oamenii care trec pe lângă noi. În ciuda orei, orașul nu e deloc aglomerat. Este debusolant și îmi accelerează melancolia.
- Ce s-a întâmplat, concret? mă întreabă fixându-și privirea către niște chinezi.
- Acum câteva săptămâni am început să vorbim din nou... m-a dat parțial peste cap cu toata schimbarea asta.
Sincer nu știu exact ce s-a întâmplat, n-am știut nici atunci. Nu pot judeca obiectiv situația, mi-e imposibil să ies din pielea mea.
- Aparent totul mergea bine, mai bine ca prima dată. Cine dracu refuză o astfel de șansă? La început mi-au venit câteva mâini bune, dar atât mi-a fost...
Încerc să-mi așez gândurile. Devine din ce în ce mai greu să mă agăț de cuvintele potrivite.
- Iar pe parcurs a părăsit jocul.
Fac o pauză și continui:
- Îmi aduc aminte că s-a mai întâmplat asta anul trecut... Exact la fel, băga-mi-aș!
- Mihai, ce naiba? Au fost doar câteva mâini proaste, atât. Știi ce poți face când vrei! După cum ai spus, ea a părăsit jocul, nu tu. Iarăși îți spun, ești un prost! Merită? Ieși naibii din joc și nu mai pune piciorul în cazino, dacă e să vorbim astfel.
Știam că are dreptate. Și ca drept dovadă, o țineam pe a mea... ce prost se bagă la poker când norocul nu are chef de el?

Partea III - Curcubeu
M-a condus până la casa de bilete, însă nu a putut să stea mai mult. Mi-a părut rău că a trebuit să-mi iau ”la revedere” atât de repede, mai ales că nu mă voi putea întoarce prea curând...
Ceasul din gară arată ora 23 și 4 minute. Mai trebuie să aștept încă treizeci de minute până va pleca trenul. Mai mult timp pentru mine... Mă simt abandonat și la fel de agitat ca și acum câteva ore. Dar nu îmi displace sentimentul. După cum mi-a zis și ea, sunt masochist... Am impresia că și eu am exagerat cu toată povestea. Am tras de ea în orice fel, încercând, practic, să storc o cârpă care niciodată nu a fost prea udă. Dacă stau bine să mă gândesc, niciodată nu a avut vreun rost. Însă nu regret. Am învățat multe... La naiba, m-am schimbat!

Și totuși, surprinzător este faptul că încă sunt momente în care mi-ar plăcea să mă întorc în timp. Voi încerca să las deoparte ce a fost, oricât de mult voi tânji după fauni, orfelinate sau vin roșu. Trebuie! Mi-e teamă și îmi doresc să nu o iau de la capăt. Vreau să știu că am terminat cu eclipsa asta. Trebuie!

Găsesc în cele din urmă trenul. Era tras la ultimul peron. Un singur tren în toată gara, trântit la mama naibii. Mă uit pe bilet și citesc numărul vagonului și locul. Observ că lumea începe să se strângă în jurul ușilor - urăsc trenurile aglomerate! Reușesc în cele din urmă să urc și să ajung în compartiment. Trei persoane în total, și probabil mai trebuiau să vină. Mă dezbrac și îmi iau locul în primire.

Se văd genial picăturile de ploaie la lumina lămpilor de pe peron. Păcat că imediat cum voi ieși din București nu se va mai vedea nimic. Mi-ar fi plăcut să mă uit pierdut pe geam...
Simt că privirea fetei ce stă în fața mea mă urmărește. Îmi întorc ușor capul și îmi confirm presupunerea. Are o figură interesantă, plăcută. Încep să o studiez și eu, dar pe furiș. Continuă și ea să mă privească și intrăm în joc... sunt curios dacă o să spargă ea gheața astfel. Chiar mi-ar plăcea să o cunosc.
- Încotro? mă întreabă în timp ce mi se înseninează fața.
Chiar îmi place să cunosc persoane noi. Mă bucur că a vorbit ea prima. Eu nu știu dacă aș fi făcut-o. Nu știu nici de ce asta mi se pare fascinant.
- Brașov, spun eu. Tu?
- Eh, eu merg mai departe... tocmai în inima Ardealului. Apropo, eu mă numesc...

Combinări de „mine” luate câte 2011

2011-01-14T22:43:00.001+02:00

De fapt, ție ți-e frică de viitor. Ți-e frică de faptul că la un moment dat s-ar putea să ajungi să fii ca restul. Să te plafonezi. Nu există nimic să te diferențieze de ei. Și pe bună dreptate: la urma urmei, de ce ai fi tu cel special? Sau, mai bine zis, de ce ai fi tu mai special decât ei? Știi cam pe unde au ajuns, și cum am mai spus, te înspăimântă faptul că simți că te îndrepți și tu spre acea groapă. Fie că vrei, fie că nu. Toți vor să schimbe lumea la vârsta ta, nu? De aceea, văd că tu nu faci nimic. Spui des că pierzi timpul aiurea, îmi povestești despre mii și mii de idealuri ale tale, dar... Nu faci nimic. Renunți așa ușor? Nu faci nimic pentru că poate vei eșua. Consideri că este un mecanism de apărare. Că de, de ce să te chinui să faci ceva și să fii fericit? Viitorul tot viitor rămâne, crezi. Dar te îndrepți singur spre acel viitor! Dacă vrei să-l eviți, evită-l! Pentru că, dragule, uiți un lucru esențial: viitorul nu este scris nicăieri. Apoi, te consideri un fel de Dumnezeu și spui că poți anticipa ceea ce urmează să ți se întâmple. Statistic vorbind. Găsești cea mai pesimistă posibilitate și nu faci nimic să o îndrepți. Spui „normal”, cică acolo ajungi oricum. Dar hai să-ți spun drept: singur te duci spre acea posibilitate. Faci în așa fel încât să ajungi acolo; orgoliul tău e singurul care iese învingător... Poate dacă ai lupta... Unde ți-este ambiția? Scrii pe bloguri că tu vrei să fii altfel. Că TU vei schimba lumea. Puiule, ce faci în privința asta? Vrei să-ți și dovedesc? Mai ții minte acum un an când spuneai că distanța dintre tine și Neverland te omoară, dar că tu faci tot posibilul să reziști? Ai făcut asta? Voiai să te omoare distanța. Și ai mers pe drumul „bun”, iar acum urli în stânga și în dreapta că ai nimerit-o și pe asta. Hmm, mă bucur că îmi dai dreptate. Dar hai să trecem peste ce a fost anul trecut, lucrurile stau altfel. Și mai e și fata asta... Ți-e frică să nu o împingi, cu toate că abia o cunoști. Ți-e frică de refuz, de fapt. Ca și cum ai avea ce pierde în momentul ăsta. Nici măcar nu ai ce să strici! Știi doar că nu e nimic de pierdut. Nu o ai, și în cel mai rău caz, nu o vei avea nici atunci. Sau... tu aștepți momentul în care va fi prea târziu? Te îngropi în gândurile tale și te întrebi dacă ori îi ești tu prea antipatic de nu face nici ea nimic, ori e mai timidă decât credeai. Da, bineînțeles, ai mai găsit una pe care nu o poți citi. Tu citești oameni! Am uitat că vorbesc cu Dumnezeu. Să-mi spui dacă preferi Allah. Sau poate Iisus, Mohammed, Buddha? Revenind la tipă, ar trebui să faci ceva! În primul rând cu tine. Unde sunt principiile tale?! Dacă simți că într-adevăr nu merge, las-o baltă. Tu meriți ceva bun. Și, sincer îți spun, de când exist (și slavă cerului că am 18 ani în spate) am văzut cum te bagi permanent în căcaturi. Fără motiv. Dar e bine că ți-ai dat și tu seama.

Dar auzi, zi-mi și mie, ce s-a întâmplat azi? Niciodată nu reușești! Atât de important te consideri încât crezi că s-ar fi putut uita așa la tine? Cum? Ești sigur? Și ce? Poate se uita altundeva. Sau cu alt scop. TU ești ăla care trebuie să facă pasul și TU ești cel care nu are nimic de pierdut. Dacă iese nașpa ce? Oricum peste un an nici nu își va mai aduce aminte cine erai. Vă veți întâlni pe stradă și se va întreba de ce îi pari cunoscut. Atât, dragule. Nu, nici eu știu ce se va întâmpla de acum înainte, dar cred ca dacă va citi asta, va fi ...ciudat. Eu, unul, m-aș speria. Și nu, nu se va face primăvară cu un articol...

Este momentul în care realizez că...

2010-12-30T03:03:00.006+02:00

...sunt beat.
...orice aș scrie acum ar avea peste 70% sens şi adevăr.
...sunt mort de somn.
...sunt foarte important pentru mine şi merit mult mai mult decât primesc.
...viaţa înseamnă mult mai mult decât chestii materiale. Chestiile materiale sunt pentru fraieri.
...sunt instabil din punct de vedere psihic.
...ştiu mult mai multe chestii legate de biologie ACUM decât în orice alt moment treaz al meu.
...nimic nu merge forțat, iar lucrurile ce au să se întâmple „pe cale naturală” se întâmplă de la bun început.
...sunt un bun orator la beție.
...o ciocolată mi-ar prinde bine.
...am așteptări prea mari de la oameni care pot prea puțin.
...nimic nu merită, și totuși, dacă nu m-aș implica și nu aș trăi toate căcaturile la maximum nu aș simți că trăiesc.
...poate unii oameni nu percep ideea de a exista doar spiritual, iar tot ce este material le acaparează mintea.
...descopăr persoane lângă mine la care țin de foarte mult timp, fără să fi vrut să recunosc asta.
...jazz-ul este o parte din viața mea.
...mi-aș fi dorit, oarecum, ca Făgărașul să nu fie atât de departe.
...ar fi bine să renunț la chestii înainte să mă bag în căcaturi adânci.
...acea persoană pe care am căutat-o în ea, pur și simplu, nu există.
...totul se datorează vârstei și lipsei înțelepciunii.
...statistic vorbind, niciodată, dar absolut niciodată, nu m-am înșelat. Iar instinctele intră și ele aici.
...este ora 3 și am nevoie de apă.
...a te implica înseamnă mult mai mult de a-ți păsa. Înseamnă a iubi. Nu toți sunt demni de asta.
...așteptările mele de la viață sunt prea înalte chiar și pentru cei care pretind că au țeluri ...înalte.
...uneori, distanța e prea de tot.
...Greg a avut dreptate în 90% din cazuri.
...am crezut că fulgerul îmi va salva viața.
...nu sunt dispus să acord tot timpul altă șansă. Instabilitatea nu-mi permite.
...noi ne-am ținut de mână.
...ceea ce simt acum se contrazice cu tot ce s-a întâmplat în ultima vreme.
...persoanele care contează cel mai mult aici, vor citi asta.
...ceea ce se întâmplă în Iordan îmi schimbă viața. Tot timpul.
...dacă i-ar fi păsat cu adevărat, s-ar fi luptat.
...dacă ție îți pasă, mă vei căuta.
...viața depinde doar de tine, de mine și, mă rog, de noi.
...are o părere prea bună despre ea.
...pentru noi doi, totul s-a schimbat.
...a fost ziua lui Cristi, iar eu doar un alt client al Iordanului. Pentru viitor și pentru... :)

Trăgând linia de foc (2012-2 review)

2010-12-21T14:02:00.004+02:00

Stăteam și mă gândeam zilele astea la tot ce mi-am propus pentru 2010. Cum ziceam că venirea sa îmi gâdilă urechile. Nici nu știu ce ar trebui să spun: dacă a mers totul bine sau dacă nu. Din multe puncte de vedere pot să spun că a fost un an perfect și am păstrat evoluția. În schimb au fost câteva lucruri care s-au așezat pe umerii mei și acolo au rămas. De asemenea, am observat că de fiecare dată, toamna și iarna devin furioase în mintea mea. Și mi-o răscolesc.
Da, am descoperit foarte multe lucruri. Ca de obicei, spun că am învățat mult. Dar greul de acum vine... De acum înainte va trebui să asimilez absolut tot și să culeg mult mai multă informație. Mă consider insuficient. Ce dracu’ îmi lipsește?

...liniștea.

Detest clasa a 12-a. Vacanța de vară a trecut al naibii de repede. Nici nu-mi amintesc să fi existat vreun Iunie sau Iulie, cu toate că au avut loc două episoade din Neverland pe-atunci. Poate ăsta a fost cel mai însemnat ...eveniment. Ciudat spus eveniment. I-aș spune mai degrabă „chestie”. Chestia ce m-a însoțit aproape tot anul... Îmi vine greu să scriu/vorbesc despre acest Neverland, căci și-a încetat existența. A fost ceva ...interesant și diferit. Și frumos. Nu-l voi regreta niciodată. Doar că, în fine a fost așa cum am crezut în cele mai de căcat momente. Neverlandul a fost foarte încărcat. Acolo am învățat cum poți să zbori acum, iar peste cinci minute să fii singurul om de pe lună. Și chiar și-așa, nu-mi vine să devin mai pesimist, suspicios și mai prudent decât sunt deja. Voi rămâne același Mihai entuziast. Altfel, nu aș mai fi eu :). Singurele lucruri care îmi dau de gândit sunt necesitatea unei răbdări, și poate să învăț să fiu și stăpân pe mine. Din păcate, mi-am redescoperit pe-alocuri felul de a fi de acum doi-trei ani. Îl detest. Nu am voie să fac asta, știu, căci totuși este o parte din mine și m-a făcut ceea ce sunt azi. Poți observa confuzia mea?
Revenind la vacanță: a trecut mult, mult, mult prea repede. Tot anul a trecut așa, dacă stau bine să mă gândesc. Totul parcă s-a întâmplat ieri. Ieri a fost o zi plină de evenimente... Despre iarnă, primăvară și începutul verii abia îmi mai aduc aminte câte ceva. Doar am numărat zile. Și asta poate nu a fost bine... Am văzut Piatra Neamț și puțin Bistrița și am cunoscut Iașiul cel făr’ de sens. Dar nimic nu a mers greșit sau prost. M-am învărtit între entuziasm, disperare, nerăbdare, furie și pe-alocuri și tristețe. Vezi? Am trăit. Exact cum am cerut.

Mi-am dorit să ajung la cât mai multe concerte, și cu toate că am ratat Sonisphere (ziua a treia - cea care mi se părea interesantă), AC/DC, șamd., am reușit să fiu satisfăcut în totalitate :D. Am deschis anul cu Agalloch în martie. Conceptul DonisArt mi-a deschis ochii către ceva nou, în a cărei direcții nu m-am mai uitat înainte: vreau să devin organizator!!! Așa, a urmat Kumm (primul meu concert al lor; m-au cucerit cu câteva piese geniale), Luna Amară (cu tot cu atmosfera lor ce a devenit un obicei) și Alternativ Quartet în deschidere (abia după 8 luni am început să-i ascult obsesiv). La începutul lui mai a avut loc Deep in the Underground (cu nume precum Grimegod, Amarthalos, Lao și Hteththemeth) - am aflat că muzica poate fi și dubioasă, și asta nu într-un sens rău; iar mai spre sfârșitul lunii, concertul de revenire Travka în Iași. A urmat o pauză destul de lungă - în care am ratat tot ce era de ratat - și abia de prin august am mai participat pe la câte ceva. Am reușit să văd două ediții ale festivalului Kronstadt Folk (deși, din păcate, nu a fost nimic spectaculos - de remarcat trupele Seva și Maya). Asupra festivalului medieval de la Bistrița trebuie să mă opresc. A fost... oribil. CIUDAT. Concertele în sine au fost ok (Haggard și Trooper), dar căldura, alergia de pe tren, modul în care am ratat coborârea la Viișoara (adică Diana admira scena și zona de campare când noi dormeam - precizat la cererea expresă a ei), kurtos-ul prost, dușurile reci pe care le-am adorat, oamenii pe care i-am cunoscut, tipa roșcată de la intrare, organizatorii demenți, muzica ce se repeta ore întregi, macao-ul dubios pe care îl joacă cei de-acolo și căruia îi spun șeptică (foarte dubios), berea BUNĂ, prezența nemților printre noi, și din nou, super căldura - au făcut totul special. Dar nu m-aș înfige din nou la o experiență asemănătoare. În septembrie i-am văzut pentru prima oară pe Phoenix, dar poate ziua cea mai genială din tot anul, din acest punct de vedere al concertelor, a fost fără doar și poate 24. Culmea, s-a împlinit un an de când mi-am luat bassul. Cecilia::Eyes și Kwoon! Cum am scris și în review, nu am cuvinte. Și post-rock-ul mi-a fost străin până de curând! Am mai văzut Vița de vie, din nou Luna Amară (îmi pare rău că nu am avut suficient timp să mai discut și cu Răzvan) și pe „începătorii” Kistvaen (\m/). La începutul lui noiembrie, în Rockstadt au cântat Sincarnate (pe care nu i-am prins), Indian Fall și Dordeduh. Aici, atmosfera mi-a displăcut teribil. Habar nu am de ce, poate din cauza mulțimii, genului de muzică, nu știu; asta cu toate că Dordeduh au sunat impecabil și am încredere că vor ajunge poate chiar mai sus ca Negură. Peste aproape două săptămâni, preferații de la Anathema au urcat pe scenă în The Silver Church Club (București), însoțiți de norvegianul Petter Carlsen. Voi scrie un review pe seama acestui concert, căci ar fi prea multe de spus. Genial, oricum. Apoi, săptămânal Les Elephants Bizarres, Celelalte Cuvinte, Yann Tiersen și Lonski & Classen (reîntoarcerea în aceeași locație dupa Anathema; le mulțumesc tipelor din Giurgiu), Trooper cu Idol și Metal Throne în deschidere, iar anul muzical s-a terminat duminică seară (19), la PlayOrDie Fest, în Rockstadt, cu diverse trupe gen Deliver the God, Code Red, șamd.
Tot în materie de muzică am descoperit genuri tare interesante. Cum am mai menționat și mai sus, post-rock-ul, categoric, rămâne fără cuvinte. Amestecat cu experimental, shoegaze, post-metal, mă caracterizează total. Nu mai cunosc alt gen care să fie atât de „eu”. Și uite așa îmi vin idei pentru niște articole viitoare.

M-am atașat de oameni mai mult ca niciodată. Ba mai mult, am întâlnit în ultima parte a anului persoane incredibile, demne de toată lauda. Simt că mă ajută foarte mult, iar asta inconștient. Ele doar există. Și asta mă bucură enorm. Mă entuziasmează gândul că i-am găsit. Viitorul, alături de ei, este mult mai cald ca înainte. Și am învățat că mă mai am și pe mine. Remarcabil. Și încă sunt multe de luat aminte... Mă bucur că ceea ce s-a întâmplat, s-a întâmplat. Filozofic vorbind, cred în destin. Și mai cred că eu sunt important.
Acum știu sigur care este drumul cel corect. General, vorbind. Sunt curios dacă asta mă face și înțelept. Sau, mă rog, mai înțelept ca înainte, căci de, înțelepciunea-i înțelepciune, iar eu sunt perfecționist :).

Ziceam mai devreme că vreau să mă implic în organizări (de concerte) pe viitor. Am trăit pe pielea mea, dar la un nivel mult mai mic, ceea ce presupune toata treaba asta. E al naibii de obositor și stresant. M-am chinuit câteva zile să aranjez concertul trupei noastre (QuantiQ). Telefoane peste telefoane, mailuri, amânări, anulări. Într-un singur cuvânt, „România”. Și da, e al naibii de trist. Aveam planuri mari pentru țara asta. Încă le am, dar mă întreb dacă merită într-adevăr. La o adică, pot la fel de bine să plec dincolo. E mult mai comod și nu ar trebui să mă stresez. Și acum nu vorbim despre satisfacții și d-astea, ci doar de dragul de a schimba ceva în bine. Visez la perfecțiune. Și mă doare când spun „visez”. Iar eu nu mă mulțumesc doar cu ideea de a trăi în asemenea condiții. Numește tu ceva frumos!
Revenind puțin la concertul trupei. Din fericire, povestea a avut un happy-end. Doar pentru că s-a ținut. Apoi, trecând peste organizare și sunet, să zicem că am pășit bine în lume(aici și aici). De aici începe greul și important e că existăm. QuantiQ - țineți minte numele ăsta :).

Uite, de data asta vreau să o fac altfel. Mi-e greu să observ o continuitate în ce urmează, căci statistica spune câte ceva. Poate... poate mă va ajuta să îmi dau seama că nu e așa. Vreau, chiar VREAU, să mi se demonstreze că mă înșel. Vreau eu asta. Poate am devenit mai narcisist în ăst’ an, dar prea simt că am dreptate tot timpul. Nu îmi place să mă simt presat de timp, sclavul acelui Cronos scârbos. M-am săturat și de visat cu ochii deschiși. Pentru mine a venit momentul în care există doar realitate sau nimic. Sau asta îmi impun. Nu voi mai renunța la nimic din ceea ce cred eu că merită. Iar astăzi am simțit că merită... :).

La asta s-a rezumat anul meu. Ar mai fi fost de spus, dar nu mai am răbdarea necesară. Cu toate că a venit vacanța, consider că ar trebui să mă mobilizez mult mai mult în ceea ce privește bacul și admiterea. Viitorul îmi sună atât de bine acum! Dacă ai ști...
Acum, când stau și mă gândesc, a fost un an foarte inconstant. Plin de porțiuni goale și pe-alocuri câte o concentrație de ...de toate. Am cunoscut fulgere, îngeri, o nouă electricitate, un alt univers, un alt Mihai. Literele următoare reprezintă numele celor cărora le mulțumesc din suflet că au existat și că 2010 a fost așa.

CDGLIAȘRLAVSHRRMNCFIVCBSOMȘJR
Sărbători fericite ș-un 2011 genial.

Macaz

2010-12-16T17:54:00.002+02:00

Mă aflu în acea perioadă intermediară. Perioada dintre un eveniment important trecut și unul ce urmează să vină. Sunt în perioada în care zilele mi se par fără folos. De umplutură. Aștept ziua Z, eventual chinuindu-mă să croiesc un drum cât mai drept. Ea există, ziua, și mi-e teamă să nu cumva să trec pe lângă ea. Am devenit dependent de aceste evenimente uriașe. Probabil sunt doar săturat de rutină. Îmi vine greu să cred că mai există și ceva după. Deși mă lovesc tot timpul de asta. Îmi dau seama că evenimentul a trecut iar a doua zi urmează una dintre acele zile banale. Și ce mă doare este că totul a trecut în doar câteva ore. Sunt derutat. V-ați imaginat vredoată o scenă în care vă aflați în largul unui ocean, fără a avea vreo busolă sau ceva care să vă îndrume? Și mai rău, să nu știți unde trebuie să ajungeți? Să nu aveți pentru ce vâsli? La o adică, astfel nu am avea niciun rost. Și ne căutăm unul. Dar când se întâmplă să nu găsești nimic?

Nici nu știu de ce mă feresc atât de mult de lipsa unei ținte. Probabil că m-am învățat să trăiesc în viitor. Și hei, am avut toate motivele s-o fac. Poate cumva și cândva mă voi redresa. Dar acum mă obosesc. Refuz să mai scriu și să vorbesc prin metafore sau simboluri. Vreau ca totul să fie limpede precum apa rece. (Apa rece m-ar liniști). Simt că iubesc la cel mai general mod, simt că iert și, totuși, simt că sunt prea dur. Felul în care (re)acționez are anumite rațiuni la bază, nimic nu e întâmplător. Și sunt și mai obosit când mă gândesc la asta. Vreau undeva să mă pot liniști. Un loc unde să nu am viitor, prezent sau trecut. Să mă găsesc pe mine. Să nu existe muzică, literatură, prieteni, iubire, boli, fericire, sau orice altceva. Să exist doar eu. Am nevoie să învăț să trăiesc. Și cu toate astea, nu vreau să renunț la nimic. Nici la agitație. Am poate doar niște percepții și dorințe foarte complexe.

Îngerul din Hermannstadt (III)

2010-11-04T23:43:00.003+02:00

Uite că am ajuns să scriu și partea a III-a. Despre tine, fulger. Te urăsc și nu e vina ta. TE URĂSC. În seara asta nu mai există parte plină a paharului. Am încercat să te cunosc și ai fost mai complicată decât o limită de-aia nașpa ce am făcut-o anul trecut la mate. Ești mult mai complicată. Nici nu știu cine este în spatele armurii ăleia. Ce dracu' poate să fie la baza fulgerului. Mă disperă că de fiecare dată am dreptate când vine vorba de astea. Statistica rupe tot și aparent sunt as la asta. Roșcat ai rămas, fulger, dar lumina ta s-a stins. Aripile îți sunt arse. Am crezut în tine și am sperat că ...nu voi ajunge aici. Sunt un idiot și nu știu ce urmează. De ce? De ce, înger? Hermannstadtul a fost cel care a făcut totul imposibil. Poate. Sau am ajuns prea târziu? Îmi pare rău, doi ani am crezut în Moș Crăciun iar norișorul meu nu avea treabă pe la etajul tău. Adio!

Cine se încumetă să caute piesele din mine împrăștiate și să mă reconstruiască? Sunt un puzzle cu 10.000 piese.

Îngerul din Hermannstadt (II)

2010-11-03T12:35:00.005+02:00

Te caut. Te caut. Te caut. Te caut, te caut, te caut şi te caut. Sunt atât de atent cu tot ceea ce fac încât devin prost. Nu-mi mai pasă de nimic şi accept tot ceea ce se întâmplă. Dar cu toate astea stau şi încerc să ...schimb totul. De ce? Ştiu că mă grăbesc. Ştiu că sunt prea atent să fac ceva încât ajung să fac exact ce nu-mi doresc. Şi de ce are efectul ăsta asupra mea? Statistic vorbind, de fiecare dată nu s-a terminat bine. De ce s-ar termina acum?

Mi-ar plăcea să se oprească timpul. Să... să nu mai aiba relevanţă nerăbdarea mea. Totul să se întâmple spontan şi să existe numitorul comun de care am nevoie. Aş zice avem, dar nu vreau să greşesc aşa. Sunt reticient şi foarte prudent. Iar dacă totul va ieşi nucumîmidoresc, bucla aia temporală să se spargă şi totul să revina la normal. Fără ca tu să ştii despre mine. Şi poate voi încerca din nou. Altfel. Pentru că, uite, aseară mi-a fost bombardată mintea cu sute de întrebări. M-am jucat de-a... Am creat un alt univers în care mi-am permis să-ţi spun totul. Nu-mi aduc aminte cum ai reacţionat, dar probabil totul încă era bine din moment ce nu mă simţeam rău. Cred că m-aş simţi rău dacă ai reacţiona altfel. Uite cheia! Şi dacă ai reacţiona altfel ce s-ar întâmpla? Sigur, ar părea multe chestii în zadar şi aş regreta că nu am ales altă uşă. Dar totuşi ceva nu se îmbină. Mi-e frică de refuz, asta e clar. Ce altceva? Probabil totul e prea puternic...

Nu. Nu poate fi ceva prea puternic. Altfel nu aş mai fi aici. Sunt universurile mele şi pot să-l aleg pe cel pe care vreau să-l trăiesc, Fulger.

Haos (O altă față a îngerului)

2010-11-01T06:40:00.002+02:00

Ți-aș spune că e amuzant. E amuzant să privești totul de afară și să observi tot stresul ce înconjoară lumea. Oamenii sunt fraieri. Dar ce contează atât timp cât Universul își va relua locul în jurul meu? Toate lucrurile se vor așeza la loc. Eu acum sunt bine, zbor din entuziasm. Haosul se va termina curând...

Am intrat în zodia scorpionului de ceva vreme. O frecvență ce mă ...îngheață. Are impact ciudat asupra mea, dar și mai ciudat este tunetul propriu-zis. Frecvența, la ea mă refer. Ce zici, încercăm să ne îmbătăm? Eu să-ți spun câte ceva iar tu să mă liniștești. În cele din urmă, lasă-mă în orașul tău!

Și totuși, așteaptă-mă. Lucrez la CFR și voi întârzia. Doar astăzi, promit. Descifrează asta cineva pentru mine? Pianina micuță a cărei cheie am pierdut-o. E la tine. Și busola e la tine și voi veni să o recuperez.

Îngerul din Hermannstadt (I)

2010-10-30T21:20:00.003+03:00

E greu să iei decizii. În special genul ăla de decizii, doar pentru că vei trăi toată viața cu acel „what if”. Eu urăsc deciziile. Nu accept să fac compromisuri, nu accept să mă doară și să trăiesc cu asta ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Și totodată, mi-e greu să nu accept. E un adevărat război în mine și mi se spune că trebuie să intervin. Cineva trebuie să piardă...

Cel mai ciudat este însă faptul că într-un fel știu ce ar trebui să aleg dar sunt prins într-un scaun. Legat. De ce nu pot să aleg ambele drumuri? Eu știu că aș fi fericit așa. Cronos pare să ne fi blestemat încă de la început. Vreau să mă pot teleporta de pe un drum pe altul, fără să mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă... și tot așa. Vreau să știu că nu am fost nevoit să las ceva în urmă. Vreau să mă știu fără regrete. Scenariile sunt făcute. Zeci, în alte clipe sunt sute. Am nevoie doar de actori care să joace!

Mi-era dor de sentimentul ăsta, de tot ceea ce înseamnă teatru, scenarii și actori. A trecut ceva timp și tare mi-e teamă că toată starea asta îmi este indispensabilă. Sau cum vine, fulgerul îmi este indispensabil. Și sunt o fire ciudată...

Astăzi a plouat mult. A fulgerat roșcat pe cer albastru. Dar, totul a fost în zadar, căci fulgerul nu a fost aici. A fost nicăieri... Tot astăzi sunt pe celălalt drum; îl sfidez pe Cronos. Sau cel puțin mintea mea încearcă asta. Acel fulger ...pe care nici măcar nu-l cunosc. Necunoscutul din Hermannstadt. Din privirile mele furișe am încercat să fur câte ceva. Măcar de m-ar lăsa să clonez...

Încerc să spun totul fără a părea dubios, observ doar că nu îmi iese. Aș vrea să încerc atât de multe. Să spun atât de multe. Să văd atât de multe. Dar... Inima mă blochează, împreună cu plămânii și în cele din urmă, creierul. Ah, am uitat de stomac! Suntem prinși într-o lume a formelor!

E o limită pe care nu mi-o asum. Asta când mă urc cu norișorul la etajul doi. Sau la unu, când tună mai aproape. Astea sunt și momentele în care sunt blocat. Tunetele, deci, mă blocheaza!? Am ajuns la o concluzie, e bine.

Ahile

2010-10-15T23:11:00.002+03:00

Mă simt ca într-un adevărat Big Bang. Implodez. Este destul de greu, căci mai înainte m-am asemuit unui magnet cu doi poli. Astăzi unul dintre ei este mai puternic decât celălalt și mă îndoi...

Aș dori să opresc timpul în loc, dar ăsta nu este cel mai oportun moment, așa-i? Sunt atâtea secunde pe care le-aș retrăi la infinit... Urăsc timpul; îl urăsc pe Cronos. Am impresia că este cu adevărat ireversibil. Timpul, zic. Îi spune maturizare? Sau realizare? Vă urăsc, nenorociților! Dacă ar fi fost după mine... Nu pricep, zău. Se presupune că este viața mea. Universul meu. Totul se învârte pe lângă mine. Și... Aiurea. Vă urăsc!

Am decăzut, drace. Lucifer mă cheamă. Vreau să fiu în borcanul meu, lăsați-mă în pace! De ce nu îmi pot alege solitudinea? E solitudine. So-li-tu-di-ne. Înțelegi? Dacă mă vei întreba, îți voi răspunde „nu știu”. Asta pentru ca nu știu. Și e pe bune. Lucifer mă cheamă. În plus, nu dau doi bani pe bacnotele de 5 lei. Eu votez cu solitudinea. Dacă există barcă să mă ghicească, îmi cedez insula. Eu voi pluti agale, peștera lui Seth mă așteaptă.

Dacă eram viking, acum mă mutam în Siberia. Nu pot, șarpe, nu pot. Iartă-mă!

I Lived On The Moon

2010-10-15T16:07:00.011+03:00

cecilia::eyes și Kwoon la Kulturhaus, București

Pentru mine a fost cel mai așteptat eveniment al acestei părți din an. În mod normal aș face un review întregii excursii, dar nu pot. Mă voi rezuma doar asupra serii cu adevărat speciale. Am mai luat parte la un eveniment marca Kogaionon și DonisArt, însă de data asta m-au cucerit total - datorită lor am început să iau în considerare ideea organizării unor asemenea evenimente pe viitor (motiv pentru care l-am întrebat pe Doru câte ceva; se pare, totuși, ca e mult mai greu decât pare).

Teoretic, concertul trebuia sa înceapă la ora 20. Nu am știut cum funcționează exact toată treaba cu sesiunile de DVD (Sigur Ros, Mono, Spiritual Front și Rome), însă pentru început nu am dat importanță lor. Am intrat pe la 19, numai bine pentru a studia clubul nou-deschis. Cred că cel puțin jumătate de oră am tânjit la un tricou cecilia::eyes, dar prezența unui buget mic m-a readus cu picioarele pe pământ (doar din acest punct de vedere). În cele din urmă, am mers în acel lounge unde se putea viziona DVD-ul și unde se aflau și membrii trupei ce avea să țină concert în a doua parte a evenimentului. Nu m-am putut concentra absolut deloc, astfel că după mai puțin de 10 minute, mi-am luat locul din fața scenei, așteptându-i pe francezi. Trebuie să recunosc că nu am știut prea multe despre această formație - doar câteva melodii, fără a fi total impresionat (exceptând videoclipul cunoscutei I Lived on the Moon). Au început în forță cu Overture, genul de melodie capabilă de a face orice ascultător din sală să intre în transa lor. Au urmat mai apoi Schizo și Eternal Jellyfish Ballet. I lived on the moon a fost pur și simplu excelentă, toate instrumentele armonizându-se perfect cu vocile celor doi. Din păcate a trecut destul de mult timp de la concert și nu mai pot descrie cum trebuie ce am simțit atunci. Știu doar că am regretat faptul că nu le-am dat importanță înainte. Totul a fost absolut impecabil, iar Yoann nu știu ce îi făcea basului căci suna *insertubersuperlativewordhere* (că de, sunt basist și...). Din păcate, nu a existat un bis/encore și nici măcar nu mai am cuvinte să descriu prestația lor și nu numai.

A urmat o mică pauză, timp în care m-am mai fățăit până la garderobă (ca să las bățul și playlist-ul - ha! am d-astea). Imediat au urcat pe scenă și belgienii, însă felul în care au făcut-o au dat senzația unui simplu sound-check. Nu au vorbit prea mult, ei doar au făcut muzică. Mă așteptam să-mi placă, dar la fel ca la Kwoon, a fost pur și simplu genial. Dacă ar fi să schimb ceva, aș prelungi timpul de concertare cu cel puțin o oră jumate :D.

A fost cel mai mind-blowing concert la care am luat parte vreodată. Fără doar și poate. Am avut grijă să mă încarc cu multe „amintiri” - de la autografe și poze, până la bețe și pene. Știu că am învățat multe, atât de la organizatori, cât și de la cele două trupe. Îmi pare rău că nu am reușit să scriu mai mult - am tot amânat momentul ăsta, până când am ajuns în ipostaza de a nu mai ști ce scrie. Drumul înapoi a fost trist, căci mă întorceam la o realitate pe care astăzi nu o accept. De asemenea, le mulțumesc Luciei și lui Cătălin din suflet >:D<.

Pentru Diana: Ich „war” ein cremwurst zu essen.
Heil Kulturhaus!

http://www.myspace.com/ceciliaeyes
http://www.myspace.com/kwoonmusic

Balul unui vampir din Țara Galilor

2010-08-30T01:30:00.005+03:00

Îmi este atât de greu să îmi aranjez gândurile și să le exprim… Mi-e cald și asta mă scoate din minți. Dar azi a plouat. Încă e înnorat și pare să fi venit toamna. Mă ajută teribil, în special să trec peste incapacitatea mea generală de vară. O să fie greu…

Sper ca frustrarea asta să aibă cauze adolescentine, căci o deviză a mea spune fără regrete, fără excepție. Sunt responsabil pentru tot ceea ce zic sau nu; remușcările și reproșurile nu își au loc. Dar în cazul ăsta... Cazul ăsta e altfel. Mă apucă, poate la fel cum te-a apucat și pe tine ceea ce a determinat comportamentul tău. Mă urăsc pentru faptul că regret. Regret că nu ți-am spus totul în față când am avut ocazia. Acum degeaba o fac, nu va schimba cu absolut nimic situația. Vreau să o fac, însă. Cumva/cândva, am început să privesc lucrurile într-o altă manieră, fapt pentru care m-ai condamnat. Să fi fost o frustrare de-a ta?

M-ai citit perfect la început. Eram și mic și fraier. Și îmi păreai inocentă. Am refuzat să îți spun ce gândesc din habar nu am ce motiv. Și asta s-a întâmplat în toate cazurile. Îmi impuneai un anumit respect mutual, mă controlai cumva (aș vrea să spun că mă subminai). Mă purtam ca la zece ani și ...îmi plăcea.

E frustrant să regreți ceva vreodată. Știi, măcar nu sunt singurul care nu a avut curajul să joace cărțile pe față. Nu știu de ce ți-ai permis să mă arunci în prima fază. Nici măcar o explicație. Și asta trebuia să vină la început! Aveam dreptul să știu că sunt doar rezolvarea unei dorințe carnale temporare. Dar moralitate poate e un cuvânt prea măreț pentru tine. Și nu știu nici de ce ți-ai permis să te întorci a doua oară, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Poate te simțeai (prea) singură. Cert e că eu am acceptat. Am sperat, dar totodată mi-am promis că focul nu mă va mai atinge precum în trecut. E drept, amândoi o luaserăm drept o joacă, dar am fost tot timpul ăsta în dimensiuni paralele. Jocul meu era realitate, nimic virtual sau imaginar. Jocul meu a presupus implicare. Am fost pueril, corect. Îmi pare rău, zău, dar pe insula mea așa am învățat să joc. M-am învârtit printre atâția copaci, orfelinate, fauni și labirinte pentru nimic. M-am învârtit în gol. Dar masochistului din mine i-a plăcut.

Și vezi tu, mie îmi pare rău că mi-am luat zborul fără explicații, deși nimic nu prevestea asta. Venise rândul meu să plec așa... involuntar. Era ca și cum jucam șah, eu aici, tu pe Soarele Negru. Dar din nou, eu jucam altfel. Tu te jucai cu mai mulți... Eu nu am acceptat.

Vreau să scap de gândacul ăsta bolnav. Nu mai vreau frustrări, nu mai vreau călătorii în timp - viitor sau trecut. Nimic. Am nevoie de prezentul meu. De Neverland și de o toamnă infinită. Nu mai contează că au fost arsuri.

...într-o lume a formelor (Stare, partea a X-a)

2010-05-13T21:41:00.003+03:00

Sunt atât de incapabil să-mi schimb viața, încât îmi doresc foarte mult ca povestea cu 2012 să fie adevărată. Vreau al naibii de mult o schimbare... Vreau perfecțiunea, însă o perfecțiune la care simt că nu pot ajunge... Sunt într-una din zilele în care mă simt prea mic pentru lume. De fapt, neimportant. E logic faptul că viața și-ar continua cursul cu sau fără mine. Care naiba-i rolul? Admit că sunt un mic actor, însă care naiba mi-e rolul?

Percepțiile se schimbă incredibil de des - e o bătaie cruntă între optimism și pesimism... Pesimismul pare să câștige prin jur.

Vreau pe Terra mea, m-am înstrăinat prea mult. Toate sunt la ani lumină depărtare, doar eu stau pe loc. Toate stau pe loc, doar eu sunt la ani lumină depărtare. Nu mai vreau timp, m-am săturat de el. Nu mai vreau nici limite... Cine le-a înțeles pe astea? Vreau să știu cine a înțeles limitele. Mă gândeam o vreme să arunc toate ceasurile din casă, iar de alea de care chiar nu pot scăpa, să le schimb în așa fel încât să nu mă deranjeze. Suntem limitați într-o lume a formelor.

Cum ar fi o viață fără limite? Eu mi-o imaginez ca fiind perfectă. O lume unde nu te freacă nimic. Dar ar exista ura fără limită, pericole fără limită, dezamăgiri fără limită. Ăsta-i pesimismul, pare-se. Astăzi sunt alegerile. Îmi votează celulele... Probabil sunt și ele mituite, sau să-i zicem pe românește, ”chemate la vot”. Poate pesimismul ăsta-i un fel de Geoană. Se bucură, a câștigat!

Îmi vreau Neverlandul. Poate să fie pentru lume cum e Ținutul Secuiesc pentru România. Nu mă deranjează. Atâta tot că nu vreau o mamă care să mă fută la cap să mă întorc la ea. Îmi vreau Neverlandul ...înapoi. Suntem prinși într-o lume a formelor.

M-am înstrăinat prea mult. Vreau ca Neverlandului să-i spun ”casa mea”. Nu contează ce dimensiune ar avea, ce sens ar avea, dacă ar exista sau nu fizic. Acum e doar o noțiune perfectă. Un fel de tahion - o particula ipotetică, deci existentă doar teoretic. Știu însă că există particule mai mici; le-am gustat - MicroNeverlanduri. Cât de ridicol sună totul... M-am înstrăinat prea mult.

Aer Alb (Stare, partea a IX-a)

2010-04-27T21:43:00.004+03:00

Azi a fost una din zilele în care te-am simțit departe. Dacă nu aș fi știut, aș fi zis că ești în Iași. Detest sentimentul ăsta. Parcă nu aș avea acces la tine, sau cel puțin, mi-ar fi limitat. ...șiiii... să spunem doar că îmi place să fiu tipul care are informații din backstage tot timpul, ca și cum asta m-ar face important. De fapt, ca și cum aș fi o parte din artist, artistul după care tânjesc atâția... Partea bună e că nu mă gândesc la partea cu tânjitul fanilor. Vezi tu, având acces, și încredere de asemenea, la un moment dat ai certitudinea că tu chiar ești bun din moment ce serviciile tale au fost apelate.

Există atâtea conflicte și în mintea mea... Fantome care se străduiesc să sfâșie bucăți din mine. Fantome ale adultului, încearcă să mă omoare. Uneori bântuie doar ca să mă enerveze. Sunt patetice, zău... Mă întreb uneori de ce par mai puternice ca orice și vor să treacă în Neverland. Ce naiba ar putea fi mai puternic ca Neverland?

Fantomele sunt patetice. Nu e ca și cum aș fi crezut vreodată altceva.

Insula unei iluzii (moarte)

2010-03-25T07:14:00.004+02:00

Prin Rai umblă vorba că te alienezi. Interesant, aș spune că te-ai pierdut, sau cel puțin, te pierzi. Ai refuzat atunci să vii, să numim insula după numele noastre și să o explorăm. Habar nu ai cum e aici! Îți meriți soarta, să știi! Un val ca cel pe care tu l-ai ratat nu se formează prea des... poate chiar o singură dată în viață. Și... Și în plus, tind să cred că, odată pierdută, nu ai mai încercat să vii. Deloc. Chiar îți meriți soarta!

Din ziua în care am venit, nu a mai căzut nicio lacrimă din cer. De atunci însă, văd curcubeie în fiecare zi. Am dat peste un trib de canibali foarte prietenoși. Mă hrănesc bine din ziua în care ne-am întâlnit și m-au asigurat că nu au nicio intenție de a mă mânca. ...îî cred.

Nu te-am așteptat și nici nu te voi aștepta vreodată. Aici nu ești bine venită. Iar în cazul în care vreodată ai să vii, probabil te vom ucide și te vom mânca.

Pe insulă încă miroase a ananas...

News (partea a III-a)

2010-02-18T13:52:00.006+02:00

Mă gândeam cât timp eram la baie și mă spălam pe dinți că aș putea să scriu un post în care să mă laud că toate îmi merg bine, fiind perioada aia bună a anului.
Eh, și cu gândul ăsta am pornit calculatorul... ce dracu să pornesc? I s-a dus ceva, ori placa de bază, ori procesorul. Și chiar și asa, nu las asta să-mi strice perioada. Nu.

Revenind... concerte, stat acasă (teoretic ca să învâț la bio pentru olimpiada, dar to be honest, nu știu mare brânză) și nu în ultimul rând Neverland.

Deși e puțin enervant că se anunță o grămadă de concerte în plină criză (financiară și e a mea), nu pot să nu mă bucur... totuși, sper ca Rammstein să nu-și facă apariția pe-aici anul ăsta.
Ar fi astfel:
- Agalloch - 20 martie, ora 19 @Centrul Cultural Reduta (detalii aici);
- Kumm - 27 martie, ora 21 @Crossroads
(nu sunt un mare fan Kumm, ba din contră, știu puține piese de-ale lor, însă ar fi interesant să îi văd live, să văd ce știu să facă)
- Luna Amară – 17 aprilie, ora 21 @Crossroads (la cât mai multe :D)
Ar mai fi Haggardu’ (împreună cu Trooper) din 14 august @Festivalul Medieval, Bistrița, concert la care mi-am luat deja bilet, și anunțatele Labyrinthic Metal Evening (16 octombrie @The Silver Church Club, București) și Dark Bombastic Evening - part II (10-11 decembrie @The Silver Church Club) însă doar dacă se anunță ceva interesant. Și sper la niște Anathema și alte concerte mișto. Dac’ o fi, sper să ajung și la ArtMania sau B’estFest.
De asemenea, mă oftic că nu pot ajunge la AC/DC, și cel mai probabil nici la The Cranberries (20 iulie, București).

Cât despre olimpiada de bio... o să mai încerc să îngraș astăzi porcul, nu știu cât o rezista însă... :D

La cât mai multe Neverlanduri și vești bune!
Mihai.

PS: (mă roade de ceva vreme să lămuresc asta) Storm (postul anterior) este 97%ficțiune și face parte dintr-un viitor proiect al meu.

Orase (Stare, partea a VIII-a)

2010-02-04T19:04:00.002+02:00

Ai vrea sa-ti petreci restul vietii impreuna cu mine?

The Blue Train (Stare, partea a VII-a)

2010-02-03T21:04:00.003+02:00

Mă simt puțin străin. Poate este din cauza faptului că plec din nou, sau poate nu. Fără casă, mai bine spus. Este oarecum ceea ce mi-am dorit, și chiar ceea ce îmi doresc, însă poate primul contact este ușor dificil. La urma urmei, nu sunt sigur când voi mai pleca așa. Voi supraviețui greului ăsta penibil; ce mă voi face după?

Și când mă gândesc că acolo mă simt genial... uit că am lăsat ceva la 400 și ceva kilometri, că există un oraș pe nume Brașov, uit că există o școala, niște prieteni, că am avut cândva o copilărie. Uit că exist și se întâmplă ceea ce îmi doresc...

Mi se pare incredibil. Totul. Îmi vine greu să privesc zilele astea, pur și simplu. Mi se pare incredibil cum au trecut și evoluat lucrurile... este fascinant și totodată debusolant, confuz. ...și cât îmi doresc să nu se termine... Confuz nu în vreun sens negativ, dar nu pot să nu neg că sper să nu fie de rău augur.

Tot astăzi, alt tren va pleca de la peronul de lângă. E ultima mea căutare, ultima încercare de a mă schimba. În ultimele zile am observat cât de urâte pot fi reacțiile mele, și atitudinea mea. Îmi pare rău... Am momente în care eul meu devine insuportabil, când cele două voci se ceartă. Asta trebuie să înceteze!

În continuare voi rămâne uimit, iar pe tine te voi iubi din ce în ce mai mult.

Mulțumesc.

O lume unde cavalerii nu poartă săbii sau armuri

2010-01-21T20:08:00.006+02:00

Sunt două luni de când am trecut poarta și am intrat în tunel. De asemenea, sunt conștient că drumul va dura o groază... Îmi displace lucrul ăsta, însă tot răul spre bine, nu? Din fericire nu sunt singur pe parcursul călătoriei, și în plus, din când în când, poate, și sper, din ce în ce mai des, câte o oază mă hrănește, îmi potolește setea și mă întărește. Sau poate doar mă face să vreau mai mult...

E tot ce mi-am dorit. Un drum al meu și numai al meu! Am pornit înspre căutare. A ta, a mea, a tuturor. Voi naviga și voi înota, mă voi cățăra pe munți și îi voi coborî, sau doborî. Doar ce îmi place. Voi străbate mii de câmpii; păduri întregi... astea ca în cele din urmă să zbor. Ar putea suna dificil pentru unii, iar pentru alții chiar imposibil. Nu și pentru mine, sau pentru visul meu în general. ...să zbor...

Este drumul meu... ideal. Ar fi fals să-i spun luptă, căci nu este. Înțelepciunea constă în descoperiri, precum și visul meu. Da, acela de a zbura!

Eu nu întâlnesc obstacole, greutăți, și nici monștri care să încerce să-mi îngreuneze drumul: diavoli, berserkeri, wendigo, sfinți, ciclopi, dragoni, vârcolaci, troli, căpcăuni, leshy, hidre, iele, grifoni, vasiliști, nimic. Nici măcar Cronos nu mai are putere în fața mea. Este doar armonie... Ți se pare imposibil, din nou, nu? Nu este nici pe departe așa! Nu am nevoie nici de sare, nici de piper, nu când tot ce îmi trebuie este cu mine.

Tunelul va avea un sfârșit însă. Recunosc că nerăbdarea mea îmi lasă uneori puțină amărăciune în gură. În cele din urmă, e un drum, iar la capăt este o luminiță albă. Presupun. Mi s-a spus doar că pentru acel loc nu există termen care să descrie sentimentul mai presus bucuriei și fericirii.

Salut din tunelul din apropierea lunii și a stelelor. Eu le numesc Neverland.

Veritas

2009-12-29T17:54:00.005+02:00

Ard de nerăbdare să-mi fac planul pentru 2010, chit că nici nu a venit. Simt nevoia să scriu totul... De asemenea, tind să cred că voi scrie din ce în ce mai puțin pe blog în viitor: se pare că încep să scriu chestii prea personale.

În fine, obiectivele s-au schimbat puțin:

- vreau să las la o parte toate rahaturile nașpa pe care le gândesc și să-mi găsesc liniștea atunci când o caut și, implicit, am nevoie de ea;
- vreau să încep să călătoresc mult;
- vreau să am parte de cea mai lungă și mișto vacanță de vară, să termin cu bine a 11-a și să nu încep niciodată a 12-a (sau dacă o s-o încep, să fie bine);
- vreau să merg la AC/DC, Rammstein, Anathema, Haggard și ce alte uber-concerte se vor mai anunța;
- vreau să mi se îndeplinească toate celelalte dorințe interioare.

Sunt sigur că mi se vor îndeplini obiectivele. A venit timpul, ce mama naibii? Nu știu despre voi, dar mie 2010 îmi gâdilă urechile. La mulți ani până în 2012!

Meanwhile, wow, 2009 a fost uber mișto.

Anathema - Eternity II

Let the music find the answer II

2009-12-29T17:18:00.003+02:00

Nu stiu de ce si cum, vreau sa refac, de fapt, sa rejoc, leapsa asta (aici). Fata de prima data, acum am un playlist de 100 de ori mai mic, deci sa vedem ce o sa iasa, presupun ca nu are nimic.

Regula jocului: in playerul vostru setati optiunea "shuffle" si dati next; cu titlul piesei raspundeti la intrebare.

Here I go again:

Grupa I
1. Cum va simtiti astazi?
R: Flying (Anathema)

2. Credeti ca o sa reusiti in viata?
R: Teardrop (Anneke Van Giersbergen & Danny Cavanagh) - ok, chestia asta = no fun

3. Cum credeti ca sunteti vazut de prieteni?
R: Butterfly (Superbus)

4. O sa va casatoriti?
R: Video Girl (Amesoeurs)

5. Care este melodia care descrie caracterul celui mai bun prieten?
R: The Ministry of Lost Souls (Dream Theater)

Grupa II
6. Care este povestea vietii voastre?
R: Intr-un Cer Violet (Sfinx)

7. Cum vi s-a parut viata de scoala generala/liceu?
R: The Melancholy Spirit (Agalloch)

8. Cum poti sa ajungi ceva in viata?
R: Fragile Dreams (Anathema)

9. Ce iti place cel mai mult la prietenii tai?
R: Temporary Peace (Anathema)

10. Ce planuri aveti pentru week-end?
R: Trei Nopti (Aia)

Grupa III
11. Cum merge viata de zi cu zi?
R: Enjoy the Silence (Lacuna Coil)

12. Cum v-ati descrie bunicii?
R: Parisienne Moonlight (Anathema)

13. Ce cantec o sa puna la inmormantarea voastra?
R: Sweet And Tender Hooligan (Nouvelle Vague) - nice b-)

14. Cum va vede lumea din jur?
R: Footballer's Wife (Amy MacDonald) :|

15. Pe ce melodie ati face striptease?
R: Glory to Thee, My Beloved Masturbator (Ordo Equilibrio Rosarius)

Asta nu a fost fun! Mai departe catre toti care imi citesc blogul.

Pool of Sorrow (Stare, partea a VI-a)

2009-12-25T02:21:00.001+02:00

Ăsta nu e Crăciun, dragilor. Mă simt prost când spun asta, însă mă simt ca într-un weekend banal din martie. Unde e căldura aia interioară? Unde sunt luminițele? Unde e zăpada? Unde e pacea?

Crăciun my ass. Zile speciale? Am avut un Crăciun prematur, deci.

Îmi pare rău, dar sunt niște sărbători triste... Nu sunt nici măcar capabil să scriu despre ceea ce simt. Vreau să îmi văd cadoul. Moșul mi-a promis...

Antichitate (2oo9 review)

2009-12-19T01:40:00.005+02:00

Toată ziua m-am uitat la ore fixe. Astăzi ar fi trebuit să fiu departe... Schimbare de planuri, totuși. Și e destul de devreme totuși să fac un review... înca nu am câștigat la loto! Simt că mai am ceva de făcut...

S-a mai dus un an. Cred că a fost mai plin decât toți precedenții la un loc. Nu mă simt neapărat mai inteligent sau experimentat, însă s-au întâmplat multe și tind/vreau să cred că am învățat multe. În schimb, nu am scăpat de frustrarea aceea care mă chinuie atunci când vreau să scriu și nu am idei sau cuvinte. Nu am reușit nici să îmi aranjez gândurile așa cum mi-ar plăcea. Probabil astea nu sunt stăpânite nici de oameni în vârstă. Greșesc... nu îmi pasă de oamenii în vârstă, îmi pasă de mine iar eu o să reușesc să le stăpânesc!

Nu am învățat să-mi trăiesc viața la modul suprem (am încercat, dar nici nu poți să-ți trăiești viața atunci când sunt căcaturi care te frământă, când știi că ești obligat să faci lucruri pe care nu dorești să le faci, sau când vrei să faci ceva și nu poți pentru că, pana mea, îți lipește ceva), nu am reușit să profit de orice moment liber și să fac ceva useful (să fim serioși, e mai comod să freci menta, nu?). Aș fi vrut să învăț atâtea... nu-mi explic de ce nu am făcut-o, se pare că mă rezum doar la a mă plânge de chestia asta. Îmi doream fotografie, îmi doream actorie, îmi doream muzică...

Citez: Sunt mai sociabil. Și mai indiferent. Astea două sunt în curs de dezvoltare, deci voi menționa de ele într-un eventual review pentru 2009 (aici). - Happily, am trecut de tot de socializare, mai ales cu colegii. Datorită lor, am ajuns o mândră Enciclopedie de manele (mă updatez cât pot de des, promit). Chefurile cu ei sunt în curs de dezvoltare, mai ales că acum urmează "grosul" - majorate, dragilor. O să le ador mai mult la anul, deci voi scrie peste un an. Cât despre indiferență... despre ce dracu vorbeam?

Mi-am dorit multe concerte și le-am avut. Mi-am dorit Anathema, am avut Anathema. Nu am trăit concertul cum mi-aș fi dorit, dar l-am trăit. Am avut parte de Luna Amară și Celelalte Cuvinte de două ori, Carlos Santana, Steve Vai și niște tipi tari din Franța care cântă muzică simfonică. Am simțit muzica, ba chiar mai mult, am fost muzica - Creatorul. Îmi pare rău că nu am devenit totuși doctor în muzică așa cum îmi doream, însă mai e timp căci încă nu m-am oprit din căutări și descoperiri.

Am scris o grămadă anul ăsta iar acum inspirația își bate joc de mine. Cum am mai zis, mă frustrează permanent... fug ideile și cuvintele de mine.Nici la filme nu am avut chef să mă uit, mă plictisesc. Totul mă plictisește. Cultură my ass.

Dacă regret ceva, regret faptul că încă nu am câștigat la loto. Pare idiotic, știu. Și nu mă obsedeaza chiar atât de tare.

În primele nouă luni am fost ca o gravidă. Disperat, speriat. Nu știam ce se întâmplă cu mine, nu știam de ce totul îmi merge prost, de ce nu se întâmpla nimic bun. Adevărul e că mi-a luat mult ca să mă repun pe picioare. În final m-am (re)găsit și mi-am răspuns la întrebările puerile. Bine, nu aș fi normal dacă nu aș mai resimți "sarcina" din când în când.

Aș putea spune că mă cunosc mai bine ca oricând și mă simt aproape de obiectivele mele principale. Anul ăsta, 18 a fost numărul magic.

Ștef, știu că de când citești aștepți asta :)) - și nici nu a venit încă >:). Anul ăsta m-am plimbat de câteva ori prin țară (să sune mai pompos - n-am depășit 1500 km/drum). Îmi place ideea de a fi pe cont propriu, you know, fără griji și fără bani... Aici intervine loteria...

Ultimele două luni au fost spuma anului. Ultimele trei luni, chiar. Veștile bune veneau pe bandă rulantă. Ziceam mai sus că am fost Creatorul... Trebuie să mă dau mare: am participat la Gaudeamus (18 noiembrie) și deși am fost jalnic(i), am cules un mândru Premiu III :>. A fost puțin cam complicat pentru că nu aveam mai mult de 3-4 zile. Mă rog, neimportant; le mai mulțumesc încă o dată Andrei, lui Vlad, Bogdan și mie, desigur, și le transmit că nu scot filmulețul de pe Youtube (nu până zice Vincent că ne-am făcut de rahat), iar link cu filmarea aveți aici. Ar trebui să-i mai mulțumesc Soniei că mi-a schimbat viața prin cancerul său. Nu știu de ce, dar simt că ar trebui să-i mulțumesc. Și... habar n-am cum să încep.

Ninge... Ziceau că o să se topească zăpada. Nici nu vreau să-i aud. Sunt aceiași oameni care au uitat să trăiască și care neagă spiritul Crăciunului.

A venit salvarea mea, salvarea care m-a ajutat să urc ultimele scări. Are o lungime de câteva sute de kilometri - salvarea. Mi se pare amuzant cum funcționează perfectul. Ba uneori chiar ironic. Știu să zbor și știu când 1+1 nu dă 2. Am fost exilat la peste patruzeci de mii de metri pentru patru zile. Aș fi vrut să mă cheme Napoleon iar exilul să fi fost pe insulă ...permanent. Au fost 4 zile cât n-au fost 361, și au fost scurte... precum are un calendar ciocolată în căsuța fiecărei zile a lunii Decembrie; iar bucățelele de ciocolată din zilele importante sunt cele mai gustoase și cele mai mici. S-a numit Neverland iar eu vorbesc cu bucurie despre el.

Am vorbit deja cu Moș Crăciun acolo. I-am spus ce îmi doresc. Sper să mă fi auzit, căci era puțin cam palid, nu se mișca și doar dădea din mâna dreaptă pierdut ca și când ar fi salutat.

Sărbători fericite!

Al vostru,
Mihai.

Acolo Narcisismului

2009-10-31T02:30:00.001+02:00

Bună,
sunt Dumnezeu.
Eu...
incredibil, știu.
Teleportarea însă,
nu-i a mea.

Omul Nimicului

2009-10-31T02:16:00.002+02:00

Ți s-a întâmplat să îți spui că nu o sa faci un anumit lucru în viață și să-ți scape? Și să fii dezamăgit de tine după...

Uite, mă urăsc pentru asta. Mi-am repetat-o de vreo 6-7 ani, și aproape că am jurat că nu voi face acel lucru... și totuși... pula mea. Mă simt ca ultimul om, repet, mă urăsc enorm pentru asta, pentru că am cedat. Grav e că era după mine, puteam să zic nu de la bun început, să îmi ascult eul. Îmi poate explica cineva? Eu nu mă simt în stare. Poate și exagerez, însă eu nu am voie să fac asta! Nu sunt eu! Unde e cel genial, cel care are tot timpul situația sub control, cel care știe totdeauna ce face? De ce a greșit tocmai el?

Nu am nici măcar o scuză. NU AVEAM VOIE SĂ GREȘESC. NU EU. NU ACUM. NICIODATĂ. Mi se pare imposibil, sincer. Am greșit, am greșit, am greșit, am greșit, am greșit, am greșit, am greșit.

AM GREȘIT.

News (partea a II-a)

2009-10-29T16:55:00.003+02:00

Revin cu mai multe nouatati :)), avand in vedere ca astea sunt ultimele chestii despre care pot scrie in ultima vreme...

Incep cu concertele, alea-s cele mai importante :D -

- din pacate, nu am mai ajuns la fest-ul ala din 16 octombrie, dar nu-i o mare pierdere;
- am fost in schimb la Celelalte Cuvinte (@Crossroads), concert despre care mi-ar fi placut sa scriu (voi incerca, promit), a fost genial;
- in februarie sunt anuntati cei de la Haggard, once again :D => lista se mareste, ce poate fi mai bine?:D

Cat despre Alaska... ce pot sa spun? Am trecut de 2 zile, dar in final m-am intors, era prea frig. Am invatat multe, though :). Thank you, R.

Dupa cum spuneam... totul e bine, probabil de aici pleaca lipsa mea de inspiratie.

În Alaska

2009-10-12T19:25:00.000+03:00

Îmi doresc să nu fi ca restul. Vreau să îmi spui asta, să-mi spui că nu e în van, că și tu iubești viața și că nu este doar un moft. Acum te văd și eu mai bine, știu cum arăți. Vreau să dansăm împreună, vreau să omorâm de tot paranoia, să omorâm tot ce distruge. Și să vorbim pe altă limbă, limba noastră... să nu ne înțeleagă nimeni. Să-i privim și să râdem de ei, de nedumerirea lor. Să ne îndrăgostim amândoi de toamnă, de culorile alea nebune. Să așteptăm iarna, să fim nerăbdători împreună. Să urlăm când plouă și când ninge. Să îți bag capul în zăpadă și tu să arunci cu un bulgăre mare după mine. Să ne plimbăm noaptea în parc. Să cântăm. Să vedem filme de groază iar tu să te sperii; sau comedii. Vreau să spun că Moș Crăciun nu există iar tu să-mi dai o palmă peste gură, contrazicându-mă. Și să bem vin fiert... Sper că îți place turta dulce. ...și să mergem mult, fără destinație... acolo unde vântul întoarce iar cerul se contopește cu pământul. Poate vom vedea meteoriți... sau poate chiar vom călători pe unul.

2 zile... Vreau să fie mai mult și o să fie!

News

2009-10-10T22:37:00.002+03:00

Have to write this down...

Probabil este cea mai bună perioadă a anului: totul merge brici. Bine, poate ar fi fost și mai bine dacă îmi revenea inspirația, dar se pare că nu este cazul.

- 16 octombrie - Cantina Studentilor, concert Dazzling Swing, Burning Ashes, Propaganda, Negativ, Metal Throne si Odyssey.
- 30 octombrie - Crossroads, concert Luna Amară.
- 20 martie - Centrul Cultural Reduta, concert Agalloch.

Se pare că tot prin perioada asta vor veni cei de la Cafe Deko :D. În principiu voi ”participa” la toate aceste evenimente, ceea ce e cât se poate de genial. Și pe deasupra, totul e bine și în rest.

PS1: reuniunea Arcturus mai mult ca sigur va avea loc :D.
PS2: îți promit că voi face review-urile, just need some time. Poate voi face și un mini-review și concertelor :).

See ya!

Fereastră (Stare, partea a V-a)

2009-09-11T15:40:00.003+03:00

I would just live these days over and over. Îmi va fi dor, chiar îmi va fi. Într-un fel melancolic, mă simt genial, simt că sunt important și că viața mea este și va fi genială. Nu sunt capabil să viitoricesc, nici să visez. Trăiesc în prezent, și e ceva! Sunt viu, ffs!

E ciudat să îți dai seama că și ceilalți oameni respiră, să simți că nu îi poți decât iubi. Pentru prima oară am simțit asta în general. Iar ura față de copii nu o pot percepe, deși știu că există astfel de (ne)oameni.

Și revin asupra revelației din tren. Știi, pun pariu cu tine, viață, că voi ajunge acolo unde nu a ajuns nimeni. Eu nu sunt fiul tău, te reneg. Sunt tânăr, doamnă, tânăr!

Later

E puțin aiurea când încerc să scriu între stări. Mă rog, concluzia e aceeasi, trăiți-vă viața, în pana mea. Dacă aș putea, v-aș scuti de toate căcaturile (da, idioților, niște căcaturi în fond), m-aș descurca eu cu ele, văd că voi nu sunteți în stare. Nu sunteți în stare nici să apreciați ce aveți. Aruncați calendarele, ceasurile, nu vă lăsați dominați de timp. Timpul e pus acolo doar pentru a vă fute. Dacă vreți, Dumnezeu l-a pus acolo să vă testeze credința.

Viața nu se blochează niciodată într-un punct, ea curge încontinuu. Perfectul nu e greșit, însă poate atinge cote ireale; astfel blocajul e doar în capul nostru.

Wishes (Stare, partea a IV-a)

2009-08-27T00:13:00.003+03:00

Imi gasesc greu cuvintele, nu stiu ce se intampla. De multa vreme ma simt satul, in plus, caldura ma apasa. Sunt sufocat. Vreau sa scriu iarasi, sa scriu mult. M-am saturat de monotonie, vreau sa fac ceva nou. Am nevoie incredibila de un sentiment puternic. Vreau o viata.

*
Stii, imi pare rau ca am dat apa la moara, nu trebuia sa se ajunga aici. Nu stiu de ce am facut-o, mai mult ca sigur involuntar. Mi-e teama pentru tine. Mi-e teama sa-ti spun ca drumul asta e blocat. Vreau sa fie bine pentru amandoi, poate chiar sa te stiu bine pe tine prima data. Imi doresc sa nu existe, sa fi avut doar impresia. Spune asta...

*
Unde esti? Eu voi adormi curand, te astept. Imi vreau entuziasmul inapoi si cele doua webcam-uri. Plus un creion si o foaie, sa scriem locurile pe care le vom vizita. Am schitat un zambet - tu unde esti? Eu te astept pe podul ala din noiembrie, stii tu. Dupa cum spuneam, imi vreau entuziasmul inapoi, sa mi se rupa de cacaturile din jur, sa il omor si pe Cronos.
Acum spune, te intorci?

War (Stare, partea a III-a)

2009-07-31T23:34:00.003+03:00

Mi-ar fi plăcut să fiu acolo. Poate nu acum, dar mai târziu mai mult ca sigur. Și să vina ziua aia odată... Deși nu sunt sigur că va fi bine. Nu mă întreba, te rog. E doar o teamă de căcat, ca și celelalte. Nu ți-am spus, dar am visat despre asta acum ceva vreme. Ne plăcea să urcăm pe munte. Și ar fi fost bine dacă povestea nu se întindea. Avea iz de telenovelă, eu în postura de cel mult personaj negativ; prefer episodic totuși. Îți poți da seama cum s-a terminat, având în vedere că visul se năștea din acea teamă.

Săptămâna trecută n-am mai ezitat, ți-am spus. Da, așa e...

*
Despre tine vreau să scriu de multă vreme. Din păcate, m-am oprit tot timpul înainte să termin primul rând. Nu e ușor, știu. Oricum, trebuia să se termine. Nu regret nicio clipă, doar reprezintă cheia prezentului. Nu m-ai lăsat să știu ce se întâmplă cu tine, nu m-ai lăsat. Au fost momente în care mi-a fost dor de ce a fost atunci.

Te-ai înșelat, însă. În Bărăgan soarele e mai puternic ca aici.

*
Mă bucur că ești fericită. Trebuie să recunosc că sunt unele momente în care mi-ar fi plăcut să fiu acolo. Dar știi, nu pot. Oricum, tu vezi situația cel puțin la fel de bine ca și mine. Știi, deci, ce ai de făcut. Mi-e frică, draga mea. Uneori îmi dai senzația că, pur și simplu, uiți de mine...

Am promis că voi scrie despre tine și o voi face, însă toate la timpul lor.

*
Nici nu știu cui îi mai pot spune ce nu e în regulă cu mine. În primul rând, nu știu despre ce să vorbesc. Bolovanul ăla dă pă piept devine din ce în ce mai greu, respir încet și greoi. Mă cunoașteți de atâta vreme și nu știți ce culoare au ochii mei. Știu că nici nu vă pot cere mai mult; cât despre problemele mele, admit că sunt infime.

Știi, acum zic sigur că urăsc vara. Căldura e de vină, așa-i? Vezi, a venit ziua în care nu mai sunt invincibil. A naibii zi, e anotimp. Ai aflat, păcat... acum că ai descoperit, poți pleca. Și o vei face, nu? Adică uite, el e mai invincibil ca mine, cu siguranță.

Mi-ar fi plăcut să fiți aici, toți cei care ați pretins. M-ați dezamăgit, mai mult sau mai puțin. Mie nu-mi place că sunt într-o continuă căutare. Și nici p-asta cu ”va veni și timpul tău” n-o cred. Nu mai cred nici în noroc și ghinion, reîncarnări, coincidențe. Nu mai cred în nimic. Nu pot, pur și simplu, nu pot. Am dat de-atâtea ori vina pe tot felul de idioțenii. Să fim serioși, e ușor să arunci vina pe ceva sau pe cineva. Haideți să recunoaștem, vreți? Vina este a mea că exist.

Mi-e dor de pelicanii ăia. N-ai cum să-ți aduci aminte, dormeai.

Te ucid dacă uiți de mine.

*
Îmi iau o vacanță. Nu știu ce înseamnă asta, dacă înseamnă ceva. Eu... eu vreau doar să fiu fericit. Voi să vă țineți criticile pentru voi, nu am de gând să le mai bag în seamă. Cel puțin o perioadă.

Vă salută Mihai. Ne auzim după 17.

Spre SUD

2009-07-12T01:03:00.002+03:00

Inițial vream să postez asta mult mai târziu, în toamnă.

Este ultima mea suflare legată de poveste, deocamdată. Am epuizat-o momentan, simt că scriu în plus. Și totuși, mai e ceva... o ultimă teamă. Dar vezi tu, cartea mea are happy-end.

Am zâmbit mai devreme, mi-ai dat de înțeles că vom vorbi la fel și peste ceva timp. Desigur, nu vorbeai despre acel viitor, era însă viitor: Je suis la fille derrière l'écran, la fille de la vidéo.

Aș fi vrut sa spun că nu există loc pentru rău, dar este. Teama, nerăbdarea, paranoia... toate se înghesuie în cei 2000 km. Ai dreptate, au loc din cauza noastră: complicăm totul. Uneori tind să mă uit în spatele cortinei, deși ce văd acolo pare uneori SF, având în vedere că sunt scepto-paranoic. Iar acum mă îndoiesc de faptul că e nevoie de ele. S-au schimbat multe față de atunci. Am pierdut controlul când nu a trebuit, deși nu puteam face mai mult. Da, a treia oară e cu noroc. Curiozitatea încă mă omoară, ce va fi? Dar își au rostul întrebările?

Noi vom muri în deșert. Va fi ziuă și ne va fi frig.

Cineva mi-a spus că ai o influență foarte mare asupra mea. Știi, eu nu mă consider influențabil. E prima dată când văd Marte: e mare și clar. Iar acum știu că pot, putem, ajunge acolo. Am apăsat pe repeat, deși în curând vreau să ascultăm toată discografia. Știam despre ce vorbești, dar ți-am intrat în piele și am zidit un perete în față. E plăcută vederea și de aici :p. În ultima vreme uit cam des vârsta, dacă mă vei întreba peste 20 de ani îți voi spune că am fost colegi de clasă și nu de școală.
Ce se va întâmpla dacă nu se va întâmpla nimic?

*
Important e să crezi în tine, vei reuși. Deși important e să faci totul pentru tine, satisfacția este mai mare când le demonstrezi că s-au înșelat. Viața nu e așa, nu e dură. Din descrierile oamenilor, e cel mai rău lucru care ți s-a putut întâmpla. Banii nu înseamnă nimic, nu pentru noi. Cred în independență, în simplitate, în liniște. Pentru ce am mai trăi altfel? Eu încep să iubesc viața din ce în ce mai mult, iar imprevizibiltatea din ultima vreme accelerează procesul.
Putem aprinde chibrituri în Antarctica.

*
Încă ezit să-ți spun...

Life

2009-07-06T00:42:00.006+03:00

And what if is not like that? There are things which i decide. Ye, i'm upset, but everything will be ok, right?

*
Mi-a luat mult să-mi dau seama că nu București este problema, ci totul cade pe umerii mei. Eu îmi fac călătoriile grele și deprimante. Eu și cu dependența mea. Singurătatea și abandonarea mă omoară. Și asta chiar dacă acolo se află cineva, poate să fie orcine și orice. Tot timpul am un motiv pentru care să mi se facă dor de ceva anume sau să devin paranoic, and so on. Urăsc să îmi doresc să mă întorc acasă... sau să mă întristez din cauză că ziua se termină. Iar implicarea e și mai de rahat.
Și... probabil dacă mă voi muta singur într-alt oraș, nu aș rezista mai mult de câteva luni. Mă întreb cum va fi la facultate. Iar ”golul” nu-mi place decât atunci când nu este.

Cred că sunt dependent de dânsa, persoana care călătorește cu mine. Fără nerăbdare, fără singurătate, fără paranoia, fără deprimare, fără dor aiurea... perfect. Îmi doresc doar să nu îmi pun speranța aiurea. De data asta vreau să și găsesc.

I remember the old days when i used to go at countryside with grandma. I was all the time sad, cause i was missing my parents and so. But back then i was only a child. Meanwhile i grew up and things are getting serious.

There was an exception though. Probably because i love Anathema and when i got back i had someone to talk with. Those days... they've been almost perfect. Maybe some day i'll write about 'em.

Dearest, of course i want to. The plan, our plan, is the first on my wish list right now. I'm afraid as well, but only now. What if it's just a simple and impossible game of some children?

Cazul s-a încheiat, iar procurorii doresc să îl bage la răcoare pentru mulți ani pe acuzat. De câteva săptămâni visează urât. Norocul său este că din când în când merge la o oază liniștitoare aflată lângă o casă veche.

Și totuși, vreau să înceapă călătoria de aici, din România. Din Brașov plecăm la București, sau invers. Sau amândouă. Ce zici?

*
Spune doar ”ai găsit”.

Aaron spune ca... (Stare, partea a II-a)

2009-07-02T03:15:00.009+03:00

30 iunie

Azi dimineata m-am simtit aiurea. Toata noaptea a fost aiurea, de fapt. Iar am vorbit prostii. Iar am fost, probabil, stresat de prima impresie. Dar nu era prima, ce naiba? Probabil era vorba de altceva...

Sunt stresante noptile albe fara motiv. Exclud insomniile.

Am baut a doua oara in viata cafea fara sa zic ”ce naspa e”.

2 iulie

A fost diferit fata de alte dati. M-am linstit, nu a fost nimic, doar in capul meu.

Imi plac intrebarile, nu si raspunsurile, doar uneori. Si subtilitatile, dar nu atunci cand sunt foarte subtile.

Scriu pe zgomot de intercity.

Unui detectiv ii trebuiesc suficiente probe ca sa aresteze un suspect.

Cap de Radio (Stare, partea I)

2009-06-28T15:54:00.005+03:00

Simplitatea e genială pe hârtie. În realitate nu am găsit-o încă. E mult prea complicată.

O să iubesc prima persoana care îmi va zice la mulți ani.

Sunt curios dacă voi reuși să fac ce mi-am propus. Probabil îi voi face cartofii Iuliei mai repede decât aș fi crezut.

Mi-e dor de sfârșitul lui aprilie, 9 februarie și noiembrie. Iar eu trăiesc puțin în trecut. Sau mă rog, trăiam puțin în trecut.

Mă alătur micuței și urăsc adolescența împreună cu ea. Mai e puțin de o săptămână și vin.

Începe să răsară soarele. E 4. Asta îmi aduce aminte de ceva. De mai multe, de fapt.

Nu știu de ce mă gândesc la Brazilia.

Sunt curios dacă voi putea trece peste principiile mele. Nu mai cred în internet și în mess cum o făceam mai demult. M-am ars atunci rău de tot. De-asta ezit. Dar am deschis mai larg ochii și am avut curaj să termin ceva ce trebuia terminat. Acum e mai simplu, fără atâtea necunoscute în problemă. Și totuși, pot pierde ...de tot. Să risc?

Știi, e destul de greu să sari gropile de pe stradă cu rolele. Nici cu bicicleta nu e foarte ușor dacă ele sunt mari iar suspensiile lipsesc. Unele sunt mari și nu se pot ocoli. Important e ca oamenii să-și facă treaba și să le asfalteze, astfel încât atunci când treci a doua oară să nu existe niciun fel de problemă.

Cati cai pot fi inhamati la o caruta?

2009-06-26T00:32:00.002+03:00

Mulțumesc Arina.

1) Luaţi cartea cea mai la îndemână, deschideţi la pagina 18 şi scrieţi aici al 4-lea rând:
Niciodată, dar așa îmi convenea mie să creadă Lulu.

Barbatii sunt niste porci - R. Ojog-Brasoveanu

2) Fără să verificaţi, cât e ora?
00:18

3) Verificaţi:
00:20

4) Cum sunteţi îmbrăcat?
Tricou gri, la fel si blugii.

5) Înainte de a răspunde la acest chestionar, la ce vă uitaţi?
Fereastrele de mess; Football Manager 2009.

6) Ce zgomot auziţi în afara celui al calculatorului?
Trooper - Cum vreau eu

7) Când aţi ieşit ultima dată şi ce aţi făcut cu ocazia respectivă?
Astăzi, am fost la un ”jam session” la biserica aia ciudată de lângă Teatrul Dramatic.

8) Aţi visat ieri noapte?
Cred că da.

9) Când aţi râs ultima dată?
Acum 2 ore.

10) Ce aveţi pe pereţii încăperii unde sunteţi?
Posterul cu Anathema.

11) Dacă aţi deveni multimilionar peste noapte, care ar fi primul lucru pe care l-aţi cumpăra?
Bass.

12) Care este ultimul film pe care l-aţi văzut?
Filantropica.

13) Aţi văzut ceva neobişnuit azi?
Un gândac nașpa. Sunt insectofob.

14) Ce părere aveţi despre acest chestionar?
Tăcerea e de aur.

15) Spuneţi-ne ceva ce nu ştim încă.
Mănânc o felie cu icre.

16) Care ar fi prenumele copilului dvs. dacă ar fi vorba de o fetiţă?
Ioana.

17) Care ar fi prenumele copilului dvs. dacă ar fi vorba de un băiat?
Mihai. Bine, poate și Aaron.

18) V-aţi gândit deja să locuiţi în străinătate?
Da. Anglia și/sau Finlanda.

19) Ce aţi dori ca Dumnezeu să vă spună când intraţi pe Porţile Raiului?
În spatele meu e frigiderul. Servește-te.

20) Dacă aţi putea schimba ceva în lume în afară de politică, ce aţi schimba?
Societatea. (scuze Arina, sunt un bandit)

21) Vă place să dansaţi?
Da și nu.

22) George Bush?
Ăăă, no thanks. Jessica Alba.

23) Care a fost ultima chestie pe care aţi văzut-o la televizor?
Devil's Diary.

24) Care sunt cele 4 persoane care ar trebui să preia acest chestionar?
Toți.

Psalm 667

2009-06-17T00:43:00.001+03:00

Ma simt mai singur decat m-am simtit ultima data cand am spus-o. A venit randul meu, acum eu am nevoie de voi. E prea tarziu, nu? Imi cer scuze, incep sa-mi dau seama de multe, in primul rand de mine. Voi trece si peste asta, cum am trecut peste toate. Insa poate o sa ma satur de toate, poate o sa spun ceea ce ma deranjeaza, sunt sigur ca ar trebui. Am stat tot timpul sa ii astept pe cei din jur, fara sa-mi dau seama ca nu trebuie. Drumul meu e doar al meu, am facut prea multe opriri.

Vacanta inseamna gol, plictiseala, ...moarte, pauza. Imi plac pauzele cand sunt acolo, ca țel. Cand am ceva de facut, sau mai bine zis, cand vreau sa vad pe cineva.

*
Vreau la copac.
Vreau la mare.
Vreau ploi, multe ploi.

Vreau sa scriu despre voi.

Vreau sa se termine.
Vreau inapoi.

*
Avea nevoie de ea, chiar acum. Il enervau momentele cand nu era de gasit. Umbra copacului ii facea cu ochiul, si harpa de asemenea.

Electricity

2009-06-02T00:29:00.008+03:00

Morpheus îmi șoptește că e bine, totul e bine. E optimist. Îmi mai spune că el nu a fost niciodată acolo. Se ridică în fața mea și mi-l arată pe Cronos.

Miroase a iarnă. Tot timpul am fost fascinat de ninsoarea lentă și felinarele pale. Îi văd pe cei doi și o frică mă cuprinde. Încerc totuși să fac abstracție de ei. Pășesc ușor, în ritm de vals.

*
Două viori se înalță cu eleganță printre fulgi, invitându-i la dans. În spatele meu simt prezența cuiva. Întorc capul și văd o siluetă trecând printre fulgi în același ritm. Îmi place și mă uit insistent. Se apropie de mine și se oprește cu spatele în fața mea. Râde copilărește și se întoarce:

- Tu? întreb.
zâmbește:
- Da, eu.
- Te cunosc, nu?
- Poate. răspunde scurt, simt că se joacă cu mine.
- Cum te numești?
- Îți spun doar că numele meu începe cu C și m-am născut în Irlanda. Mai mult nu întreba.
Rămân uimit iar ea zâmbește și mai larg.
- Hai să ne jucăm.

Își îndreaptă degetul către mine și îmi dau seama că mă aflu într-alt loc... fără ea. Ciudat... îmi pare cunoscut: știu că în spatele meu se află un orfelinat. Ceața deasă mă împiedcă să îmi dau seama ce e în jurul clădirii. Cobor de pe trepte, în fața mea deslușindu-se siluetele unor copaci.

- Caută-mă!

Mă apropii de pădure și observ o cărare între doi copaci masivi. Trec cu vederea faunul sculptat în ”stâlpul” din dreapta, e opera ei. Intru și urmez cărarea, ascultându-mi instinctul la fiecare bifurcație. Se întunecă afară și începe ploaia. Ating ușor scoarța fiecărui copac. Îi simt prezența din ce în ce mai tare. Uit de toate stările negative și devin exuberant; mai am puțin. Inima începe să-mi bată tare, vrea să iasă din piept.

Nu pot să cred că mă aflu în fața sa. Rămân fără aer...

Țipete în intervale infinite, cu vin roșu. Catifea și transpirație. Electricitate fără priză; vals. 24.

Adorm.

Mă simt mai presus decât Zeus însuși. Morpheus e păpușa mea; Cronos mă urăște, vreau să îi demonstrez că sunt puternic. Cel mai puternic.

Ora 23. Ora 23 și jumătate. Ora 24. Ora 24. Ora 24.

Deschid ochii și mă ridic brusc. Sunt în fața unui teatru părăsit. Sub măștile gigantice de lângă intrare era un afiș, 24 noiembrie. Se joacă cu mine, știu.

- Nu ai de gând să termini?

- Îți place.

rămân pasiv şi încerc să scot ceva:

- Unde suntem?

- Pui prea multe întrebări ...inutile. Hai, dragule.

Se întoarce cu spatele la mine și urcă grațios treptele teatrului. Privește intens acel afiș și îmi spune:

- Îți place teatrul?

- Să zicem că da, de ce?

- Uite cum facem, nu mai pui nicio întrebare și ai încredere în mine.

Tac. Îi accept jocul și încerc să profit.

- Hai înăuntru.

Merg în spatele ei. Trecem printr-o sală mare, după care intrăm în sala de teatru. Pocnește din degete iar candelabrele se aprind. Urcă pe scenă și îmi face semn să mă grăbesc.

- Dansezi? întreabă într-un mod adorabil.

Dau din cap că da și zâmbește. Face semn pianului iar clapele acestuia încep să se miște armonios. Se apropie de mine și începem să ne mișcăm. Închide ochii; rămân aprinse doar candelabrele ce luminează scena. Închid și eu ochii și simt cum nu mai am nimic sub picioare. Zburăm; muzica devine mai intensă.

Urlete, tensiune, gravitație zero. Electricitate.Cascadă infinită. Lună plină. Marte retrograd și iar urlete. 24.

Morpheus își face loc în capul meu. Mă simt învins.

Stă la capătul docului și privește în larg. E îmbrăcată într-o rochie albă. Mă duc înspre ea. Se aud doar valurile și pașii mei înceți.

- Trebuie să te întorci, îmi spune.

- Pot sta, dacă vrei.

zâmbește ușor.

- Nu e după mine. Și eu voi pleca imediat.

- De ce? Ai putea sta. Am putea sta. Uite...

mă întrerupe:

- Da, așa e.

Oftez. Am intrat cu adevărat în jocul ei iar acum nu vreau să ies.

- Te pot întreba ceva?

- Sigur, ce anume? se folosește de același zâmbet.

- Te voi mai vedea?

începe să râdă; recunosc că sunt naiv.

- Bineînțeles. Uite, ne putem întâlni aici. Ce zici?

Dau din cap ca un copil. Începe să râdă și se îndepărtează de margine. Pare să vrea să zică ceva, însă se răzgândește. Se întoarce cu spatele și începe să pășească.

Mă întorc cu fața spre mare. Se întunecă brusc. Valurile își cresc intensitatea; totul devine agitat, până și eu. Sunt frustrat, nervos; ard. Simt cum un pumnal îmi străpunge spinarea și ceva se prelinge pe spate. Nu mai reușesc să înghit durerea și încep să urlu. A câștigat.

Vivat Cronos!

24.

Magie

2009-05-24T11:48:00.002+03:00

Sunt negru
Aici, acum.
Lumină?
Oribtoare,
neagră.
Oglinzi și sulițe
Ale câinelui negru.
O melodie proastă,
Una bună și încă două proaste.

Iarbă verde,
Cărți și pietre
albastre, galbene și verzi.
Bere pe fund.

Mă numesc negru
Îmi place roșu
Și cânt
magie.

Incantat de cunostinta 2

2009-05-23T01:03:00.000+03:00

Sunt Mihai, ma stiti.

De trei ore ascult Suie si mi-e cald.

Nu-mi plac tantarii pentru ca bazaie. Si inteapa.

Imi place psihologia si am un 3 la sport.

Vreau sa vina apocalipsa in 2014.

Repet, scriu frumos.

Sunt Mihai si sunt exuberant.

Sunt Mihai si cred ca viata e frumoasa.

Sunt Mihai si nu fumez.

Imi plac copiii.

To have and not to have

2009-05-15T22:08:00.001+03:00

De azi ma voi schimba. De data asta e diferit. Simt asta.
*
Ma simt singur, poate chiar sunt. Stiu, va am pe voi. Dar voi aveti viata voastra.
*
Am peste 20 de chestii scrise. Am fost mandru de mine dupa ce am terminat de numarat, chiar si pentru 1 minut, dar a contat. Si ieri am fost mandru de mine, ba mai mult, ieri a durat mai mult.
Noapte buna.

Si inca ceva, stiu ca scriu frumos. Atat.

Complexitate

2009-05-12T16:29:00.003+03:00

Mi-e foame. Mă gândesc mult, prea mult, la mutare. Mi-e greu să iau o decizie, de fiecare dată intervine ceva. Știu că deja a trecut mult timp de când mă chinui să zic DA, MĂ MUT sau invers, dar ăsta sunt eu, analizez fiecare detaliu când vine vorba de decizii mari. Azi mă disprețuiesc. Poate tot timpul. Sunt foarte frustrat, fără legătură cu ce am spus mai înainte. Fiind cinstit, consider că am potențial (cum o zicea și Teo), la modul că pot ajunge mare. În momentele mele optimiste, ajung la concluzia că e mai bine să rămân la mate-info, pentru că voi continua să îmi pun mintea la contribuție (cineva a avut grijă să-mi dea de înțeles că cei de acolo sunt niște papagali (nu, nu tu, cititorule)). Oricum, cred că dacă voi rămâne, aș avea de câștigat pe viitor, da, voi avea mintea mai structurată. În zilele pesimiste... eh, în zilele astea probabil sunt mai realist: ”ăia” nu sunt chiar așa cum mi-au fost descriși, iar dacă rămân aici voi sta cu morcovul în fund la fiecare lucrare de mate, fizică și mai nou și info. Asta înseamnă minte structurată? Nu sunt sigur, dar am văzut că opusul gândirii logice se numește gândire analitică. În cazul ăsta, nu e mai bun un echilibru? Dacă mă mut acolo, ce naiba, uit să gândesc logic? Gândirea analitică va complota împotriva celei logice? Uneori mai am niște mici înțepături care îmi povestesc cât de mișto ar fi să ajung profesor de info. În cazul ăsta trebuie să rămân. Daaar trebuie și matematică, pana mea, și (se citește pe silabe:) nu îmi pla-ce. Referitor la ce am zis mai sus, de ce la ȘS nu aș putea avea de câștigat pe viitor? Indiferent de decizia pe care o voi lua, nu voi urla în stânga și în dreapta că am fost prost când am făcut alegerea; cel mult voi ofta zicând că ”asta e, atunci așa am crezut că e bine”.

Sunt un prost, un mare prost.
Între timp am și mâncat.

Rapid 370, Bucuresti N. - Brasov

2009-05-01T01:47:00.001+03:00

'Seara! Urechile-mi sunt infundate iar de-abia acum incep sa simt vraja de dupa concert. For-mi-da-bil! Dar imi voi spune umila parere putin mai incolo. In momentul asta imi este afectata personalitatea... o banala calatorie cu trenul si putina socializare. Domnule C., am citit despre dvs. pe wikipedia, asa cum mi-ati spus. (Oamenilor, pun pariu ca voi nu ati calatorit niciodata cu un om important 8-}) Am invatat multe, multumesc. Pare ciudat faptul ca 3 ore intr-un tren te pot afecta destul de mult.
M-am simtit mic, asta probabil din cauza umilintei la care am fost supus. Un mic dus rece pentru a-mi aminti faptul ca sunt naiv, ca am pareri puerile despre viata in general. Nu stiu daca e bine sau nu. Spun ca toate astea imi dau de gandit caci pana acum eram fixat pe ideea ca e naspa sa cresti mare. Si totusi, nici nu admit ca e ok. Trebuie sa gandesc.
Poate voi avea ocazia sa vorbesc mai detaliat despre toate chestiile astea. Acum sunt obosit.

Desigur, tot am impresia ca m-ati subestimat.

PS: poate sunt bolnav. In cazul asta, sunt de acord ca oamenii nebuni sunt adevarate genii.

Adio, generale!

2009-04-27T19:26:00.003+03:00

Urmeaza o pauza lunga, al naibii de lunga. Sper sa ploua/sa ploaie (amandoua imi suna aiurea, desi cica sunt corecte), poate voi avea parte de niste inspiratie (mh, atunci e vremea mea). Poate nu neaparat inspiratie, dar am nevoie de o stare anume. Vara sunt lenes. Mai lenes ca de obicei. A inceput sa ma ia tare starea actuala, pe care personal o asmilez frustrarii. Azi nu am chef de nimic. Am scris postul asta preventiv: dispozitia ar putea continua (caz in care va fi seceta pe blog) sau ar putea disparea (ceea ce imi si doresc). Imi pare rau, tocmai aveam niste idei. Poimaine ma deplasez la Bucuresti pentru Anathema. Maine sper totusi sa pot face un preview concertului. *sigh*

See ya soon (in speranta ca in curand voi avea chef de scris),
Mihai

Monolog adresat nimanui

2009-04-21T17:31:00.001+03:00

Te-ai gandit vreodata ca nu ma cunosti? Asta pentru ca nu ti-ai dat interesul. Te-ai gandit macar o secunda ca eu poate sunt altfel decat crezi? Mi-e indiferent cum iei asta. Ai fi stiut ca sunt pierdut. Stiu ca aberez. Aberez mult, mai ales pentru varsta mea. Ar fi fost bine daca nu mi-ar fi pasat de parerea ta. Dar imi pasa, stii bine. Ma doare ca ma ataci. Oricum pentru tine este aceeasi chestie. Te iubesc foarte mult. Dar iti inchizi urechile cand zic asta, nu-i asa? N-am plans niciodata dupa tine. Esti foarte ciudata. M-am straduit sa te citesc, dar ai refuzat cu o imensa incapatanare sa te deschizi. Sau poate nu poti face lucrul asta?

Eu voi pleca acum. Mi-ar fi placut sa mai dansam, ultima oara.

Iluzia unei insule (moarte)

2009-04-18T12:50:00.002+03:00

Simți valul? Eu da. Mă duce departe. Uite, vezi insula aia? Acolo voi ajunge, sunt sigur. Îmi pare rău, m-am îndepărtat prea mult și nu te mai aud.

Cerul acum e negru complet. Picăturile de apă se confundă cu lacrimile. Ți-am mai zis că îmi place ploaia? Tot timpul uit că tu nu știi nimic despre mine. Insula aia pare departe rău. Mi-ar fi fost mai ușor dacă ar mai fi fost cineva aici. Dar probabil că tu ai complotat împotriva mea, te cred în stare. Și parcă plouă și mai tare, iar insula aia nu se mai vede deloc; ce naiba? Valul se înalță din ce în ce mai tare. Nu mai văd, nu mai aud, nu mai simt.

Nu îmi place nisipul, mă zgârie pe creier. Am ajuns pe insulă, cred. Miroase bine, a ananas. N-am haine pe mine, asta însă nu mă face să nu fiu fericit. Habar n-am de ce, dar sunt. Ți-am zis că voi ajunge aici. Eu nu cred că te iubesc, draga mea. De ce zâmbesc? Dar de ce nu aș zâmbi? A plouat mult prea mult, acum e soare. Jungla mă cheamă. Păcat că n-ai simțit valul...

Let the music find the answer

2009-04-10T13:12:00.005+03:00

Joc primit de la Daiana (thanks >:D<). Ideea e urmatoarea: (numarul melodiilor din player trebuie sa fie unul destul de mare) setati optiunea "shuffle" si dati next, cu titlul piesei aparute raspundeti la intrebare.

Here I go:

Grupa I
1. Cum va simtiti astazi?
R: Self-Obsessed (Paradise Lost)

2. Credeti ca o sa reusiti in viata?
R: Morbid Reality (Therion)

3. Cum credeti ca sunteti vazut de prieteni?
R: Higher than Hope (Nightwish)

4. O sa va casatoriti?
R: You always walk alone (Helloween)

5. Care este melodia care descrie caracterul celui mai bun prieten?
R: Sound Odyssey (Novembre)

Grupa II
6. Care este povestea vietii voastre?
R: Posedat (Trooper)

7. Cum vi s-a parut viata de scoala generala/liceu?
R: Shadow in my Heart (Tarot)

8. Cum poti sa ajungi ceva in viata?
R: Rise and Fall (Ancient Rites)

9. Ce va place cel mai mult la prietenii vostri?
R: Gothic (Paradise Lost)

10. Ce planuri aveti pentru week-end?
R: Mistress for Christmas (AC/DC)

Grupa III
11. Cum merge viata de zi cu zi?
R: A Natural Disaster (Anathema)

12. Cum v-ati descrie bunicii?
R: In a pale moon's shadow (Haggard)

13. Ce cantec o sa puna la inmormantarea voastra?
R: Free like an Eagle (Korpiklaani)

14. Cum va vede lumea din jur?
R: Fara cuvinte (Celelalte Cuvinte)

15. Pe ce melodie ati face striptease?
R: One (Apocalyptica cover)

E fun, chiar daca o intrebare se repeta si unele sunt putin mai aiurea. Mai departe catre Arina, Iulia, Raty, Andrei, Stephen, Sirius, plus restul listei din dreapta. Thanks again :D.

Ploaie

2009-04-09T19:17:00.003+03:00

Stătea întins cu ochii aţintiţi spre lună. Mirosul nopţii era special. Nările îi erau încălzite. Era indiferent totuși... A închis ochii, iar mirosul a dispărut. La fel s-a întâmplat și cu sunetul greierilor. Acum doar o imagine mai avea în cap. Era ea.

Amândoi se uitau unul la altul, fără să facă ceva. El tremura, era emoționat. Gândul că s-ar putea să o piardă îl omora. Aștepta cele două cuvinte magice. Câteva lacrimi i s-au scurs pe obraji: nu mai suporta… În cele din urmă, o luă în brațe. O simți lângă el. Inima începea să îi bată din ce în ce mai tare. O ținea strâns, și nu dorea să îi dea drumul. O iubea…

O picătură de ploaie l-a făcut să tresară. Deschise ochii larg. Luna tot acolo era, asemenea greierilor. Părea nedumerit, simțea că lipsește ceva. Se uită în stânga și în dreapta. Da... ea nu era acolo. Golul l-a cuprins.

Inima a început să îi bată normal.

(Septembrie 2oo8, varianta modificata)

Luna Amara, 20 martie, Joy Art Cafe

2009-03-26T00:01:00.004+02:00

Incredibil... N-am crezut niciodata ca o trupa romaneasca ma va face sa ma simt atat de bine, ragusit si cu dureri de gat.

Ora 20, ne facem aparitia la Joy Art Cafe. Concertul era programat la 21. Ne cumparam bilete, si mergem sus; jos era rezervat. Cei de la Luna erau deja acolo, faceau repetitii. Shit, suna atat de bine. Am lasat la o parte discutiile si am mers pana jos sa vad cu bat astia tobele. Chitara, bass, tobe... magnific. Chiar magnific. Am stat si m-am holbat la baterist si la bassist. Da frate, am fost hipnotizat, ei erau hipnotizanti. Imediat dupa ce au terminat, m-am tirat sus, inapoi la discutii: bere, concerte, scoala, samd. Bineinteles ca asteptam toti concertul, iar ei stateau la masa si beau bere. Pe la 22 s-au decis sa duca jos :D, hai si noi. Uraa, eram in al doilea rand (dupa prima melodie eram deja in spate). Buna seara si voua! Si au inceput... Prima parte a fost cam soft, in afara de Somn, pe care am zbierat cat m-au tinut plamanii. Spre sfarsit a inceput nebunia. Dupa concert eram ceva de genul "Oh my fucking god, nu aud... cui naiba ii pasa? ROCK ON" :D. Am pastrat traditia de la Haggard si Anathema: dupa concert am ascultat intr-o saptamana Luna Amara cat n-am ascultat pana atunci. Sper sa revina curand. Hail!

Acum imi doresc sa fac rost de bani ca sa merg la Anathema (29 aprilie, Sala Palatului). Daca ratez concertul e ca si cum mi-as rata restul vietii. Cu exagerarile de rigoare...

Al 3-lea copil al Berthei (beta)

2009-03-23T15:53:00.008+02:00

Azi mi-am adus aminte de copilarie, inspirat bineinteles de melodia lui Vali Sterian. Nu neaparat de copilaria propriu-zisa, ci de felul in care gandeam atunci. In mintea mea eram un copilas care in curand va creste mare si va fi un adevarat supererou, un invincibil... insa la cel mai superficial mod, desigur. Ce naiba inseamna un accident? Imi imaginam ca o sa pot citi gandurile altora si ma voi putea face invizibil si voi fura bomboane de la magazinul de dupa colt, fara ca ceva rau sa mi se intample vreodata. Uneori ma credeam Batman, dar de cele mai multe ori eram Goku. Il bateam mar pe baiatul care o placea pe fata pe care o placeam si eu. Era foarte puternic, iar lupta era crancena. Eu castigam tot timpul, logic. De ce naiba imi doream sa cresc mare?

Acum, acelasi copil naiv. Acelasi copil care crede ca lumea se invarte in jurul sau si ca odata ce va pasi in "adevarata" lume, va schimba totul. Dar totusi, stiu ca nu va fi asa. Stiu ca voi sfarsi prin a fi si eu sclavul altora. Degeaba zic ca voi face ceea ce imi place in viata, dar voi reusi eu asta? Sunt sigur ca peste 10 ani voi zice despre chestiile astea ca nu pot fi chiar asa, ca trebuie sa imi vad doar de drumul meu si sa accept toate imperfectiunile societatii. Frate, mi-e frica de asta si ca acel "totul va fi bine" va fi doar un cliseu. Poate chiar e mai bine sa nu ma gandesc la toate astea, dar crede-ma ca nu ma pot obisnui. Asta pentru ca nu pot sa trec cu vederea cacaturile din jur. Imi displace faptul ca tot timpul aud prin melodii mesaje care ne indeamna sa fim mai pasatori, dar nici macar ei nu fac ceva in privinta asta, se rezuma la cantat. In cel mai bun caz, voi deveni si eu asa. Sau ma voi confunda si eu prin marea de zombie. Voi fi sclavul banilor, al nenorocitilor de patroni care au bani din burta mamelor lor, al idiotilor de sus.

Voi fi singur, stiu asta. Si acum sunt singur. Am impresia ca toate ideile astea gen "prieten adevarat", "lume perfecta", sunt doar vise ale copilariei. Incep sa-mi dau seama ca "acolo" nu exista nimic. Practic, e doar o jungla. O nenorocita de jungla unde civilizatia capata sensurile unui ideal. In momentul de fata nu ma pot obisnui cu ideea ca voi face si eu parte din toata chestia asta. Uneori, ideea de naufragiat pe o insula pustie nu suna absolut deloc naspa. Totul e mult prea serios. De ce naiba? E naspa sa fii serios, nu intelege nimeni asta? Nu intelege nimeni ca nu va mai conta nimic in momentul cand ajung la 2 metri sub pamant?
De ce naiba imi doresc sa cresc mare?

Valeriu Sterian - Axioma copiilor

M... m... mu... nimic

2009-03-15T20:20:00.006+02:00

Mulțumesc Arina! O leapșă tare drăguță. Încep sa-mi placă chestiile astea :D. Cităm: Pentru fiecare rubrică, răspunsul trebuie să înceapă cu prima literă a prenumelui meu. So, here we go:

1. Nume: Mihai

2. Câteva cuvinte din patru litere: mină, mare, mamă, muie

3. Numele unui băiat: Mircea (în general urăsc numele care încep cu M. în afara de Mihai, desigur)

4. Numele unei fete: Manuela (da, da, știm)

5. O ocupaţie: muzician

6. O culoare: maro

7. Ceva ce o să porţi în viitorul apropiat: mănuși

8. Un nume de mâncare/ingredient: mămăligă

9. Ceva ce găseşti în baie: mare de scoici 8-}

10. Un loc: munte

11. Un motiv pentru întârziere: băi, aș scrie manuela, dar nu vreau să se repete răspunsul; muzică (da doamna profesoară, am întârziat că am avut chef de guță! absent? la revedere)

12. Ceva ce ai urla: MUIE!

13. Un titlu de film: Memento

14. Ceva de băut: Mirinda de portocale :p, no alchoolic drinks tonight

15. Un grup muzical: Moonspell

16. Un animal: mamut

17. Un nume de stradă: Memorandului

18. O marcă de maşină: Merțan

19. Titlul unei melodii: Make it Right (- Anathema)

Concluzie? Până și numele mă trădează :(. Urât...

Leapsa către toți care îmi vizitează blogul, respectiv Iulia, Andrei, Stephen, Ratonu și Sirius (asta ca să mai fiu puțin narcisist 8-}).

PS: dragă Anonim, o să încerc să scriu mai mult :). Thanks for support.

LE: Anonimul ăla e Andrei :(... și eu care speram la o prințesă :-<

Inspiratie my ass

2009-03-04T23:24:00.006+02:00

Mi-ar fi placut sa aberez pe tema "internetul in zilele noastre si preaminunata insociabilitate". Nu ma pricep deloc sa fac asta in scris. De cele mai multe ori imi pierd ideile. O singura data mi-a iesit bine, a fost pe tema homosexualilor (al doilea post), si atunci vorbeam (cu voce tare, bre)(da, vorbeam chiar cu mine!). Cand o sa imi dau si eu seama ca scriu pentru mine mai mult? Sunt foarte putini cititori carora le pasa. 2, maxim 6. Si totul impartit la 2. E 11 juma'... ar trebui sa ma duc sa ma culc. Maine vreau sa ma scol devreme, sa fac si dus. Oare o sa fie mai bine maine? Frate, trebuie sa ma lupt... ma dau batut prea repede. Si imi mai lipseste si rabdarea. Astea sunt esentiale. De ce imi tre' o stare de melancolie ca sa pot scrie ceva dragut (nu e cazul acestui post)? In cazul asta, nu mai vreau sa scriu misto niciodata. Si de ce la optionale vor toti sa punem mate? De ce naiba tocmai mate? Mi-e sila de mate deja. Nu vreau sa dau bacul, sper sa nu o fac. Mai bine dau in alta tara. Si iar v-am mancat timpul. Reveniti peste o luna! Daca o sa am scriu ceva interesant, o sa pun un asterix in fata postului. Sa imi zica careva daca are rost. Somn usor!

Fantasy band/album/title

2009-03-04T21:52:00.006+02:00

Hmm, e prima data cand primesc o leapsa :">, so, thanks Andrei :*. Trec peste introducere, caci n-am niciun chef.

Treaba voastra:

- Go to Wikipedia. Hit “random” or click here. The first random Wikipedia article you get is the name of your band.
- Go to “Random quotations” or click here. The last four or five words of the very last quote of the page is the title of your first album.
- Go to Flickr and click on “explore the last seven days” or click here. The third picture, no matter what it is, will be your album cover.
- Use Photoshop or similar to put it all together.

Mie mi-a iesit asta:

Uhm, va ajut la "imbinare" daca aveti nevoie, chit ca nici eu nu prea ma pricep. Mai departe catre Arina, Iulia, Cooh.

Ursuleti si lalele

2009-02-26T23:19:00.005+02:00

Incerc sa ies din perioada asta. Dar ce vorbesc? Sunt neputincios. Deci, mai bine zis, astept cu nerabdare sa treaca perioada asta in care trec de la o stare la alta mai repede ca o clipire. Vreau ceva cu care sa imi omor timpul. Poate niste solutii? Bine, caut solutii.

Caut, caut, caut, caut, caut. Am gasit doar tara de origine a Ursuletului Pedo (presupun ca il cunoasteti):

Lupul si luna

2009-02-25T22:50:00.000+02:00

Ma bantuie umbra mea de om reformator. Imi bag pula in vocabularul meu. Iar devin frustrat in privinta asta. Nu reformator, NU. Ma refer la omul ala care se baga peste tot, incercand sa faca un bine. Eu nu ma bag peste tot. Doar cred ca orice om de neschimbat poate fi schimbat. Si vreau sa fac asta. Vreau sa reusesc asta. Cum imi permit eu sa fac treaba asta? Uite asa, imi permit. Pentru ca sunt egoist, si pentru ca am vointa. Si mai ales pentru ca cred ca voi reusi. De ce sa nu reusesc? Si daca nu reusesc, mai incerc. Pentru ca vreau sa ajut. Incredibil de mult. Vreau ca totul sa fie perfect. Da, uite, sunt perfectionist. Si ce daca sunt asa? Ce imi pasa ca e un defect? Eu nu il vad asa. De ce trebuie sa fiu tot timpul in acea majoritate care se supune? Chiar cred ca pot schimba tot, iar un bun exemplu este sistemul din Romania. Nu stiu daca de unul singur, dar chiar cred ca pot. Si de ce sa nu o fac? De ce sa nu imi pese? Pentru ca nimanui nu ii pasa, dar toti se plang ca traim intr-o tara de cacat. Noi o facem de cacat. Ei o fac, pentru ca nu consider ca fac parte din multimea aia. Vreau sa schimb multe. Si nici nu vreau sa se stie de mine. Nu vreau sa se stie ca am existat vreodata. De ce sa se stie? De ce sa renunt la asa zisele "probleme existentiale"? De ce sa renunt sa ma caut? Cautarea e minunata. De ce sa nu fiu cu capul in nori? Iubesc copiii. Aia mici, aia inofensivi. Aia care par oameni. Urasc animalele, adica oamenii. Animalele sunt oameni. Oamenii nu. Ai inteles? Nu? Nu-mi pasa. Mie imi place cum suna, si ma doare in fund de parerea ta. Apropo, de ce sa ma tund? De ce sa ma confund in marea de animale cu parul scurt? Mie imi place asa. Si pentru ca nu-mi place cum arat cu parul scurt. De ce sa invat toate cacaturile care mi se baga pe gat la scoala? De ce sa am note mari? Pentru ce? Nici notele, nici mitocondriile si nici macar logaritmii nu imi raspund la intrebarile astea. Niste eventuale raspunsuri mi s-ar parea, cu siguranta, mult mai interesante. De ce sa imi pese de parerile celor din jur? De ce sa nu iubesc? Imi place sa iubesc. De ce as fi un tocilar in loc sa iubesc? De ce sa nu fac ce vreau cu viata mea? De ce sa imi zica unii si altii ce trebuie sa fac? Stiti ce? Imi fut viata cum vreau. Sunt propria mea curva. Stiu ca, in general, animalele sunt curve futute de alte curve. Eu nu vreau sa fiu futut de alte curve. De ce sunt vulgar? Pentru ca pot. Pentru ca sunt indignat. Pentru ca m-am saturat de cacaturile pe care mi le baga pe gat societatea. Pentru ca societatea, la randul ei, mi se pare un cacat. Pentru ca mi se pare ca traiesc dupa niste reguli care nu duc nicaieri. Si crezi ca suna emo? Si mai crezi ca imi pasa? N-ai decat sa crezi ca asta e o prostie. Si eu cred asta. Totul e o prostie. Una mare, chiar. Si totusi, repet: nu-mi pasa. Stii de ce nu-mi pasa? Pentru ca iubesc viata. Si pentru ca m-am saturat sa vad oameni stresati pe strada cu "zambetele" in pamant. Si pentru ca eu nu vreau sa fiu asa. Nu voi fi asa, pentru ca iubesc.

House of Cards

2009-02-12T23:03:00.001+02:00

Vreau sa zbor. DA! Chiar acum. Imi doresc sa zbor. In momentul de fata, sunt singur. Tu, ei, nimeni nu mai exista. Simt doar golul. Dar stii, chiar nu imi mai trebuie nimic. Vreau sa stau intr-un colt. Tocmai ti-am mancat 30 de secunde: credeai ca am scris ceva interesant! Nu. Obisnuieste-te. Ma duc sa ma spal pe cap.

Brillenputztücher (sau cat de sincer poti fi)

2009-02-04T23:20:00.003+02:00

Imi intind picioarele cat pot pe canapea. Sunt incredibil de plictisit. Nu stiu cum sa scap de starea asta idioata. Ma urmareste de mai bine de un an. Eh, oricum nu-mi pasa. Cred ca sunt prea plictisit incat sa continui sa gandesc. Vreau sa ascult Ruoska. Imi trezeste amintiri dragute. Meditatii, clasa a VIII-a. He he, ce bine era atunci. Da... acum ma unge pe suflet amintirea acelor zile. Desigur, atunci eram turbat. Revenind la Ruoska: nu stiu de ce nimanui nu ii place formatia asta. Poate finlandeza e prea antipatica. Sau vocea tipului care canta? Eu personal sunt constient ca ascult muzica cel putin ciudata. Nu ma plang. Sper sa ma culc mai devreme azi. Ieri am stat pana la 3 jumate. Plus inca 20 de minute in pat, timp in care am filosofat. Ma gandeam ca a doua zi iar mi se va pune intrebarea aia stupida: ce faci pana la ora aia? Cred ca e cea mai tampita intrebare legata de culcatul tarziu. Vai, ce muie sunt! Nu, dragilor, ma bucur ca intrebati. Cel putin manifestati sentimentul de păsare fata de mine. Ma simt mai bine. Totusi, intrebarea tot cretina ramane. Mi-as aprinde o tigara. Bula, tu nu fumezi! Anumitor persoane le sta bine cu tigara in gura. Le da un anume stil. Par francezi, si imi place asta. Imi plac francezii. Ieri am vazut un film impresionant: Lista lui Schindler. Ma voi interesa mai mult de acest Oskar Schindler. Important e ca neamtul a existat. Si pe deasupra, a castigat un loc important in topul meu cu oameni buni, oameni de la care ai ce invata in viata. Asta e formidabil. Putine persoane intra acolo. Mi-e foame. M-as duce pana in bucatarie. Dragul meu, nu te ridica de pe canapea, stai foarte bine; in plus, stii prea bine ca nu o sa gasesti nimic. Imi urmez sfatul. Stau mult prea bine. Si totusi, parca as dansa.

Cap ou pas cap?

2009-02-02T01:53:00.001+02:00

Am spus ca am trecut foarte usor peste. Ca am fost doar o papusa a unei fetite rasfatate, papusa ce a sfarsit in gunoi cat se poate de repede. Acum incep sa ma indoiesc, incep sa am regrete, ma gandesc din ce in ce mai mult la ce s-a intamplat. Pana si atunci am fost cat se poate de sigur ca se va termina precum a inceput, ca un blitzkrieg. Mi-e greu. A fost frumos...

Anul trecut nu mi-ar fi trecut prin cap niciodata. Un vis, sau poate nici atat. Totusi, viata s-a dorit a fi amabila. Sansa, mai bine zis. Totul s-a petrecut, cum am mai spus, foarte repede. Nu imi e usor sa imi amintesc, desi probabil nu mai am niciun sentiment in afara de acela de amintire ?placuta?. La inceput m-am purtat ca un tantalau de primara. N-am avut deloc curaj. Si totusi, am triumfat. Cum? Habar n-am. Oare chiar as fi putut face totul mai bine?

Promisiuni? Aiurea... totul era perfect. Tot. Absolut tot. Acum regret! De ce? De ce naiba regret? Ar fi trebuit sa injur acum. Da... si sa spun ca m-am ales cu o lectie buna. Halal lectie. Un lucru inca ma doare. Cred ca degeaba mi-am zis in acele momente ca fericirea e scurta. Am profitat cat de mult am putut. Pentru ce? Pentru un cacat. Acum chiar imi pare rau. Nu gasesc un motiv adevarat, doar supozitii. Am iubit pana si minciunile. Si stiam ca e doar o aventura. Stiam...

Exinde

2009-01-31T23:59:00.002+02:00

Toti ne propunem cate ceva. In luna asta mi-am facut un fel de cuprins. Well, in principiu obiectivele au ramas aceleasi ca si in anul precedent. Ar trebui sa incep:

- vreau sa invat sa imi traiesc viata, sa profit de orice moment liber in loc sa frec menta aiurea, da, prefer sa citesc si sa invat ceva decat sa mai vand un jucator in FM;
- vreau sa ma duc la cel putin 2 concerte mari si sa le traiesc din plin, sa simt ritmul, sa fiu chiar eu muzica;
- vreau sa invat cat mai multe despre fotografie, actorie si muzica; dispun de toate cele necesare, asa ca trebuie sa ma pun pe treaba;
- bineinteles, vreau sa imi imbunatatesc modul de a scrie si cel mai important, sa reusesc sa imi asez gandurile;
- vreau sa scap de gandurile rele, sa trec peste toate prejudecatile, sa ma accept asa cum sunt, sa fiu convins ca perfectiunea este relativa astfel incat eu sa fiu perfect;

In mare, cam astea sunt. Desigur, ele se impart inca in n-spe mii de categorii. Mi-as dori ca de maine in 11 luni sa zic "wow, 2009 a fost uber misto".

Ah, si imi pare rau de nenea ala care vinde popcorn in Piata Sfatului. Are fata de batranel neajutorat. Inca o dovada ca aparentele inseala 8-}.

Incantat de cunostinta

2009-01-25T03:31:00.004+02:00

Ma numesc Mihai si sunt amuzant. Salut si tie.

Ma numesc Mihai si o imit bine pe Naomi.

Ma numesc Mihai si vreau sa plec, vreau sa uit de toti, sa fiu necunoscut, sa fiu altcineva.

Ma numesc Mihai si imi place franceza, desi fac germana.

Ma numesc Mihai si ascult Alexandrina Hristov - La femme qui t'aime.

Ma numesc Mihai si imi place sa ma gandesc la viitor.

Ma numesc Mihai si citesc Cosmar de Rodica Ojog-Brasoveanu.

Ma numesc Mihai si scrasnesc din dinti noaptea.

Ma numesc Mihai si port ochelari.

Ma numesc Mihai si sunt semi-narcisist.

Ma numesc Mihai si iubesc pizza.

Ma numesc Mihai si locuiesc in Brasov.

Ma numesc Mihai si imi place sa aprind chibrituri.

Ma numesc Mihai si nu port pijamale noaptea.

Ma numesc Mihai si stau in bloc de 4 etaje.

Ma numesc Mihai si sunt cinefil.

Ma numesc Mihai si beau bere.

Ma numesc Mihai si nu imi este frica de moarte.

Ma numesc Mihai si iubesc orasul in care locuiesc.

Ma numesc Mihai si sunt fan al transportului in comun.

Ma numesc Mihai si am cont pe Last.fm.

Ma numesc Mihai si citesc GSP-ul.

Ma numesc Mihai si paru'-mi este cret.

Ma numesc Mihai si am doar sosete inchise la culoare.

Ma numesc Mihai si scriu frumos.

Ma numesc Mihai si nu beau apa minerala.

Ma numesc Mihai si sunt slab.

Ma numesc Mihai si imi place sa ma plimb.

Ma numesc Mihai si am o diriga noua.

Ma numesc Mihai si caut.

Ma numesc Mihai si Saint.

Ma numesc Mihai si atat.

Teenage bullshit

2009-01-23T00:00:00.000+02:00

Ma dispera incredibil de mult senzatia de prizioner. Asta inseamna sa fii indragostit ...fara rost. Amy nu e de ajutor. Eu unul, ma simt incatusat. Poate ma insel. Poate nu e ceea ce cred. Oricum, orice ar fi, m-a doborat. Mi-a disparut narcisismul, la naiba cu asta. Am castigat un joc la Spider Solitaire. Yay. Mi-a mai adus zambetul pe buze. Am mai jucat ieri si n-am castigat. Aberez? Desigur.

Bineinteles ca imi va trece. Teenage bullshit. Well, I should go to sleep. E 24, niet net (nu net). Salutari de la Brasov.

Ma intreb cand ma apuc de posturi serioase.

Injur prea des, din nou. Nu, nu-i nimic rau in asta. Doar niste cuvinte. Nu cred ca voi ajunge in acel loc plin de flacari, smoala si fiinte cu coarne, imbracate in rosu si care au zambet tamp pe fata si mai si rad, in genul "Mwhahahaha". Although, it seems a nice place :-". Neah, imi place mai mult la scoala *cough*. Dupa cum spuneam, pentru mine sunt doar niste cuvinte, insa imi dau o oarecare senzatie de "violenta verbala". Folosirea lor nu mi se pare demna de asa zisul "gentleman". Am zis gentleman pentru ca n-am gasit cuvantul. Imi sta pe limba. Nu, nu, nu, nu gentleman. Cand ma gandesc la "gentleman" imi vin in minte niste englezi retardati. Nu e bine. Ati inteles ce voiam sa zic. Vreau sa fiu cat mai calm. CAT MAI CALM IN PULA MEA.

Luni aflu ce IQ am. Trebuia ieri. Calm... Mda, ala o sa fie momentul 0. ZERO. Si nu, nu va voi zice rezultatul. Puteti sa o luati cum vreti, acum sunt indiferent. Daca scriam cu 10 minute mai devreme poate nu eram atat de indiferent.

Resident Evil Degeneration sux. Ma asteptam la o continuare pentru Extinction. N-am imdb acum. Sper sa fie totusi o continuare. Revenind la Degeneration, nu vad de unde si pana unde o animatie. Nici macar draga de Alice nu era pe-acolo. The Curious Case of Benjamin Button e un must see. Descrierea ramane pe al'data. Acum ma duc la culcare. Somn usor!

Referatele

2009-01-19T15:49:00.005+02:00

De 1 ora caut intr-una un referat bun pentru bio. Nu conteaza despre ce. Ma intereseaza doar sa fie bun. BUN!!! Jeez, cer prea mult. Pe Wikipedia am gasit un cacat de 10 randuri despre animalul leu. Unde e internetul cand ai nevoie de el? Cred ca o sa-mi deschid o firma de referate. Muie daca imi furati ideea. Hmm, imi mai incerc norocul pe Wikipedia. Domnul de la Oomph! imi zice ca el e noul Dumnezeu :D.

Tineti-mi pumnii uăi.

LE: Iulia, avansezi un loc pe lista celor cu statuie in Piata Universitatii :D. Iti raman dator!!!!!! Thanks >:D<

Ophiuchus

2009-01-19T14:58:00.001+02:00

Am citit postul lui Cornel despre zodii, tipul cu Cuget Empiric din dreapta, si am hotarat sa il analizez putin.

In primul rand, vreau sa te anunt ca ai incurcat putin zodiacul cu horoscopul ala pe care il auzi tu in fiecare dimineata la ProTV sau la radio. Nu te pune nimeni sa crezi vreuna dintre ele. Pe mine ma intereseaza zodiacul, curiozitate mai mult, ceea ce cuprinde caracteristici, samd. Ce zice tanti aia de dimineata, putin imi pasa. E o diferenta, sa stii. Si am zis, curiozitate. Zilele norocoase, precum si pietrele si semnele, sunt relative. O modalitate de entertainment antica. Poti sa-ti aduci aminte cand a aparut acest zodiac.

Fiţi serioşi! Cum naiba să credeţi în Zodiac? Gândiţi puţin logic. Sunt milioane de oameni, poate miliarde cu aceeaşi zodie. Chiar credeţi că aveţi toţi acelaşi viitor? Că o să vi se întâmple în mare aceleaşi lucruri?
Pai gandind logic, aflam ca suntem unici. Unici. 365 de zile si 6,6 miliarde de oameni pe glob. Cu un mic calcul aflam ca sunt 18.082.191 de oameni nascuti intr-o zi din an. Orientandu-ne dupa zodiacul vechi, sunt aproximativ 542.465.753 de oameni intr-o zodie. Imposibil ca ei sa aiba acelasi viitor, cum zici tu. De asemenea, imposibil ca ei sa aiba aceleasi caracteristici. Perfect de acord.

Eu sunt leu cu ascendent in gemeni. Asta inseamna ca sunt orgolios, ambitios, etc ca nu-mi aduc aminte acum. Iti zic sincer ca anumite caracteristici mi se potrivesc. Faptul ca sunt ascendent in gemeni inseamna ca voi invata pe parcurs anumite calitati specifice gemenilor (nu obligatoriu).

Depinde de tine daca vrei sa crezi sau nu. Nu ti se schimba calitatile in functie de zodie si asta stii si tu. Iti dau un singur sfat, pe care eu nu-l urmez, dar fie, ai grija cu cine te certi! Si spun asta pentru ca nu iesi invingator niciodata.

Who's who?

2009-01-19T10:48:00.001+02:00

Îmi place să privesc ninsoarea și să îi ascult pe melancolicii de la Anathema. Chestia asta cred că spune multe despre mine. În fond, toate acțiunile pe care le fac vorbesc despre mine. Chiar și cele mai neînsemnate. După cum spuneam, îmi place mult să privesc ninsoarea. Mii de întrebări îmi circulă prin cap, și una parcă foarte des. Cine sunt? Am puterea să încerc să-mi caut răspunsuri, dar tot acolo ajung, la același nu știu, un răspuns rece de altfel, chiar dacă de fiecare dată vin cu argumente noi. Totuși, știu cine, sau mai bine zis, ce eram înainte.

Cine sunt eu? Ce ar trebui să fiu? Unde? Când? Cum? Nu știu.
Visul este realitatea mea. Nu, realitatea mea este un vis. Unde? Într-o lume neexistentă? În concluzie, sunt nimic? Imposibil. Dar totul este un vis. Nimic real. Asta înseamnă că mulțimea vidă există în mine, de asemenea. Sau chiar eu sunt mulțimea vidă? Da, așa e. Sunt nimic.

Eu sunt tot, iar totul sunt eu. Lumea se învârte în jurul meu. Da, sunt soarele sistemului meu solar. Ei sunt planetele. Jupiter, Pluto, Mercur. Marte e aproape de mine.

Acum sunt soare. Înainte ce eram? Poate nimic. Nu se apropia nicio planetă. Nu... eu nu existam. Știu doar că era frig, totul înghețat. Ceață. Nu mi-e dor de acel frig. De fapt, mi-e teamă. Am crescut mult de atunci. Strălucesc. Am învățat cum. Poate. Dacă sunt soare, înseamnă că sunt o stea? Atunci m-am înșelat. Am uitat de galxie, de univers. Dar lumea tot în jurul meu se învârte. Iar Marte s-a îndepărtat.

Nu, n-am aflat. Ninsoarea s-a oprit. Muzica nu mai e pe placul meu. Nu mai am chef să fiu melancolic. N-am chef de nimic. Am atâtea de făcut, de terminat și tot timpul din lume. Probabil voi continua să mă gândesc. Hmm, deci, cine sunt?

Sunt o creație a ta. O adunătură perversă de gânduri, idei și memorii. Îți place să mă șlefuiești. Sunt diamantul tău și mă iubești. Sunt aproape perfect, și tu știi asta. Nu mai există nimeni ca mine. Deja ai uitat că în urmă cu ceva timp nu eram decât o piatra. M-ai ales dintre atâtea. Știai că sunt singurul care poate învăța, singurul care poate ajunge această perfecțiune. Mă iubești și ador asta.

E un răspuns mulțumitor, deocamdată. Mi-a readus zâmbetul pe buze, și cheful, de asemenea. Nu mai are rost să-mi pierd timpul cu întrebări. Nu acum. Chitara îmi face cu ochiul.

Și totuși, cine sunt?

Lux Aeterna

2009-01-17T15:21:00.002+02:00

Ninge haotic, abundent. Un dans aiurea al fulgilor. Dans surprins de galbenul pal al felinarelor. ...doi fulgi păreau să se apropie din ce în ce mai mult în timp ce coborau. Lumina îi pozase împreuna, se uneau. Și cădeau împreună. Primul fulg părea că vrea să încetinească coborârea. Îi plăcea. Însă știa că nu va putea să o țină doar așa. Știa că va avea să facă parte din acel tot. Se țineau încrezător. În cele din urmă, au pățit ca și ceilalți fulgi. În fond, nu erau cu nimic mai speciali... Vântul se oprește rar, să-i facă ordine haosului, ...calm. Și totuși, rezultatul e unitar. Tăcerea deplină dădea un sentiment sobru imaginii.

Liniștea a fost spartă. Un om într-un palton negru îndrăzni să deranjeze acest calm haotic. Mergea încet, visa. Odată iubise și el iarna, fulgii, felinarele, frigul, haosul. Acum nu. Nu putea să se gândească la asta, nu iși putea desprinde imaginile cu ea din cap. Auzea doar cum strivea zăpada. ...și vocea ei. Aveau să se întâlnească chiar pe strada asta. Aici se cunoscuseră. Dar nu iși mai aducea aminte prea multe de atunci, căci pentru el conta doar prezentul. Pierduse noțiunea de timp. Viața nu avea capăt. Eternitate. Eternitate. Doar cu ea. Alții nu existau. Iar viața fără ea era la fel de complexă precum mulțimea vidă.

Se oprise și încercă să ridice privirea spre felinar. Iși întoarse capul spre ceea ce părea capătul străzii. ”O iubesc”. Scoase mâna dreaptă din buzunar. Strângea tare o cutiuță roșie. ”Azi o să-mi fac curaj. Știu că pot”. Deși nu era sigur, voia să creadă asta. Se uită din nou la felinar. Ea era peste tot. O vedea în fiecare fulg. Razele galbenului pal erau alcătuite din imaginile chipului ei. Nu mai avea răbdare. Iși mușcă buza. ”Nu mai pot... am nevoie de ea”. Din depărtare se deslușea vag o siluetă. Involuntar, îi apăruse zâmbetul pe față. ”În sfârșit...”. Inima începea să i se zbată în piept. Își simțea pulsul prin tot corpul. Silueta se apropia. Era ea. O aștepta, iar timpul părea să se scurgă din ce în ce mai încet. Fata nu se grăbea. Privirea-i era pierdută. Părea tristă.
- Am venit.
Era blocat. Nu iși putea dezlipi privirea de pe chipul ei. Încercă să deschidă gura și să răspundă: ”și eu te iubesc”. Însă nu putea. Se repezi spre ea și o luă în brațe. O strângea tare:
- Mi-a fost dor... de tine.
Ea zâmbi:
- Dar n-a trecut decât o zi!
Nu iși dorea să răspundă. O îndepărtă încet și își fixă privirea asupra chipului ei. Ceva unic... nu va putea niciodată să-și scoată din minte acel chip. Pe scurt, icoana.
Felinarul se stinse, iar cei doi rămaseră în întuneric.
Profită de lipsa luminii și se îndepărtă de el. Se întoarse cu spatele și începu să plângă. El nu știa ce se întamplă. O întrebă buimac. Cu ochii plini de lacrimi încercă să-i răspundă. Îi era greu. În cele din urma, își răsuci capul spre el, urmându-i restul corpului. Nu îndrăznea să deschidă gura. Știa că ce va urma să zică îl va omorî.
- Îmi pare rău... mă urăsc pentru asta! Nu mai... nu mai putem fi împreuna.
Fata izbucni și mai tare în plâns. O luă la fugă.
Sticla vieții se sparse. Privea în gol. Două dopuri îi închideau urechile. Nu știa unde este, cine este. Mintea-i era goală, dezbrăcata de orice fel de gând. Nu mai avea puterea să se miște.
Felinarul începu din nou să lumineze. Același galben morbid...
Tot ce până cu câteva momente în urmă avea un sens, acum dispăruse. Eternitatea, icoana. Definiția vieții se schimbă brusc. Mintea se resetase. Mii și mii de întrebări, rezumate la una singură: ”de ce?”. Nu mai ningea. Frigul iși făcuse cuib în corpul său. Nu avea nici măcar puterea să resusciteze izvorul lacrimilor. Simți un impuls de energie fulgerător.
- DE CE?

*
Ninge. Ninge calm, într-o ordine neobișnuită. Felinarele luminează strada acum într-un mod strident. Doi indrăgostiți apar în imagine. Iși trăiesc viața din plin, se iubesc. Băiatul îi spune ceva la ureche iubitei. Amândoi încep să râdă.

Pe cealaltă parte a străzii, un bătrân îi privea obsesiv. Avea un chip șters. Nu se putea distinge niciun fel de expresie de pe fața sa. Purta un palton negru, erodat de trecerea timpului. Iși ținea mâinile în buzunar. O mașină îi distrase atenția. Căută din nou acel cuplu. Nu îi mai găsea, iar ninsoarea nu îi era de ajutor. Oftă lung și scoase din buzunar o cutiuță roșie. Aceeași cutiuță. Se uită îndelung la ea. Își mută din nou privirea. De data asta privea în gol. Se pare că în cele din urmă, timpul prinse noțiune. Îi era din ce în ce mai frig. Părea total pierdut. Nu se regăsise niciodată din acea seară. Toată existența sa de până acum se rezumă la câteva amintiri și o întrebare. Acea întrebare.

*
Ninge, ninge, ninge. Alți fulgi, și totuși, același rezultat unitar. Același dans în lumina aceluiași galben, uneori pal, alteori strident. Aceeași stradă, altă iarnă, aceleași amintiri, aceeași întrebare, altă cutiuță... perpetuum mobile...

La multi ani, Eminescu!

2009-01-15T21:08:00.002+02:00

Primul sosit, primul servit.

Oamenii sunt haiosi, iar pusi impreuna devine ceva si mai distractiv. Parerile indivizilor se schimba, cu exceptia unuia, care e liderul acelui grup, si nu neaparat voluntar. Dar asta e alta idee, si nu imi doresc sa abordez astfel de teme acum. Ma rog, asta pentru ca mi-am batut capul cum sa fac sa-mi iasa mai bine "opera" pentru festivalul de romana.

Sunt atat de prost dispus. Starea aia asemanatoare frustrarii. Cacat... mi-e cald. Mor de cald, chiar. Si am de invatat la chimie si de facut tema la engleza. Floare la ureche.

Intr-adevar, daca vrei sa faci actorie pe viitor, sau nu numai, trebuie sa uiti ce inseamna orgoliul. Foarte corect. Dar mi se pare stupid sa ii bagi pe gat unui baiat de 16 ani un rol pe care nu si-l doreste, doar ca "actorii mari accepta orice fel de rol". Nu bai, eu nu sunt stergator. Nu avem niciun contract semnat si nu m-as fi dus la Timisoara pentru niste bani. Si domnilor, scuzati-ma, am acceptat provocarea de a-mi da cu parerea despre homosexuali, dar e o cale lunga pana a intra in pielea unuia. Dar daca voi asa ati considerat, foarte bine. Nu-mi pare rau, sincer. Si daca a ajuns o persoana care iubeste viata (sa nu zic altfel), o vede simpla si practic o neglijeaza, care mai si zice ca un copil de 7-8 ani care crede in Mos Craciun e retardat, sa-mi spuna ca nu sunt suficient de serios, e grav. Nu stiu. Pur si simplu, nu stiu.

La multi ani, Eminescu!

Sens unic

2009-01-07T20:41:00.001+02:00

Majoritatea suntem impotriva homosexualitatii. Spunem ca "nu asa a dat Dumnezeu". Adevarul e ca suntem ipocriti. Noi, barbatii, suntem cei mai antipatici cand vine vorba de homosexualitate, pana la un anumit punct: femeile... Doua femei sarutandu-se sterg principiile, uitam de homosexualitate. Sa recunoastem. Dar doi barbati... cah, right? Astfel, le privim pe cele doua domnisoare ca pe o exceptie de la regula, bineinteles. E cea mai simpla solutie.
Doi barbati care se tin de mana pe strada sunt aratati cu degetul, huliti. Da, asta pentru ca societatea asa ne-a invatat. Sa ii uram, sa ii credem o "greseala a naturii". Dar, spuneti-mi, dragilor, cu ce e mai normal un manelist pur, cu un tricou mulat pe care scrie De Puta Madre. Cu ce? Biserica zice ca e pacat sa fii homosexual. Dar cu ce e de vina un om ca sentimentele lui se indreapta spre altceva decat ar fi trebuit? Cu ce e de vina ca isi doreste sa fie fericit? Omul are nevoie sa isi exteriorizeze sentimentele. Are nevoie sa iubeasca. Noi ii impiedicam pe cei ca ei sa faca asta. Si probabil spuneti in momentul asta ca sunteti cat se poate de indiferenti cand vine vorba de homosexuali. Sa fim seriosi, tu, eu, toti facem parte din oamenii care rad pe seama homosexualilor. Radem de ei. Ii luam la misto. Oare lor cat de greu le e sa iasa pe strada? Nu se pot nici tine de mana. Dupa cum am zis mai sus, probabil ar fi aratati cu degetul de fiecare fiinta care ar trece pe langa ei, iar asta in cel mai bun caz. Dar de ce? Ar trebui sa intelegem o data pentru totdeauna ca noi suntem cei cu problema. Noi. Noi, pentru ca reactionam asa. Pentru ca nu suntem capabili sa acceptam abaterile de la normal. Oare vom invata asta vreodata? Probabil ca nu. N-am reusit asta in sute, mii de ani, si mai mult ca sigur nu vom reusi nici acum. Trist. Si ne dam superiori animalelor...

Bonjour

2009-01-07T12:37:00.002+02:00

Sunt tânăr, doamnă, tânăr
De aceea nu te cred.
Oricât mi-ai spune,
timpul nu-și ascute gheara.
Deși arcașii ceții
spre mine își reped
săgețiile vestirii,
sunt tânăr.
Bună Seara!

Va spun de pe acum ca m-am atasat de voi. Va cunosc de o viata, stiu cine sunteti. Suntem prieteni. Bine ati venit pe blog! Eu sunt Mihai. Desigur, aveti impresia ca ma cunoasteti. Un mare NU, dragilor! Aici e Mihai, nu Saint, sa va fie clar. Aici sunt eu. Acel eu care vrea sa ajunga mare. Nu intelegeti, bineinteles. Am renascut. Sa nu intrebati de motive. Nu exista motive.